Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Conţinutul textelor noastre se încărcase cu un angajament social
manifest, iar formele de exprimare deveneau din ce în ce mai
incisive. Marele poet protestatar american Bob Dylan, pe numele lui
adevărat Bob Zimmerman, se impusese ca idol al generaţiei
anilor ’60. Textele şi cântecele lui fuseseră preluate de formaţii rock
şi interpreţi de toate genurile, care le răspândiseră în întreaga lume,
asigurându-le o popularitate uriaşă. Printre cei ce reorchestraseră
cântecele lui Dylan, dându-le o formă nouă, mai exotică şi mai plină
de vitalitate, se număra şi „Byrds”, formaţia mea preferată, în acei
ani.
Îmi plăceau, desigur, şi „Cream”, „Kinks” şi „Rolling Stones”,
formaţii pe care le ascultam mereu şi ale căror piese le-am
interpretat, le-am exersat, după ce le copiasem notă cu notă. Aceste
grupuri ne-au fost profesorii de la care am învăţat o serie de formule
şi de rezolvări tehnice ori armonice. Dar „Byrds” este, sau era, după
„Beatles”, formaţia mea preferată. „Byrds” cântau în permanenţă pe
patru voci, beneficiind de nişte aranjamente vocale ieşite din comun,
care rupeau barierele impuse de aranjamentele clasice.
Având în spate experienţa muzicii folk americane, care, în bună
parte, se cântă pe mai multe voci, cei de la „Byrds” reuşiseră să
spargă clişeele îngheţate, ceea ce ne impresionase profund, în special
pe mine şi pe Moni. Aşa se explică faptul că multe din piesele pe
care am început să le compunem în acea perioadă au fost realizate,
de la început, cu intenţia de a fi cântate pe mai multe voci.
Pete Seeger, Joan Baez, Bob Dylan erau doar câţiva dintre poeţii
protestatari din acea vreme care au încercat, prin poezie şi muzică,
să-şi exprime nonconformismul şi neaderarea la mentalitatea general
acceptată, în special în Statele Unite. În preajma lor se situau
interpreţii de blues, John Lee Hoocker, B.B. King, Arthur King şi
chiar John Mayall, primul alb care promovase o şcoală de blues.
Uiterior au apărut şi Johnny Winter şi alţi interpreţi de blues alb, dar
pe noi ne impresionaseră în special formulele foarte disctincte şi
foarte clare, mai sistematizate decât cele din blues-ul negru,
reflectate şi în muzica formaţiilor preferate, „Cream” spre exemplu.
La şcoala lui John Mayall şi-au făcut mâna chitarişti celebri, Jeff
Beck, Eric Clapton, Jimmy Page, aşa că şi noi începusem să
exersăm, să încercăm să interpretăm anumite piese de blues.
117