Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

radiaţii roz, ori câmpuri magnetice neobişnuite ne-au polarizat pe toţi
în acea mişcare neobişnuită? Fenomenul s-a numit „hippy”, dar
manifestările lui au avut o întindere în timp şi o bogăţie în aspecte
mult mai mari decât cele recunoscute şi acceptate ca atare.
În Răsărit, semnele s-au ivit cu întârziere, atât din cauza
controlului exercitat de autorităţi asupra mijloacelor de informare,
cât şi din cauza faptului că tineretul, cel puţin cel din România, era
confruntat cu alte probleme decât cel din Apus. Şi situaţia politicosocială
era alta. Îmi aduc aminte că, din punct de vedere economic, la
sfârşitul anilor ’60 se atinsese un nivel de confort şi de viaţă
nemaiîntâlnit după cel de-al doilea război mondial. Privind lucrurile
din perspectiva aprovizionării cu bunuri de consum, al unei aparente
tendinţe, manifestate de conducere, de a lăsa hăţurile cârmuirii ceva
mai moi, în România nu se putea plânge nimeni de o viaţă aspră,
evident în lipsa unei posibilităţi reale de comparaţie. Necunoscând
ceva mai bun, lumea părea fericită şi convinsă că drumul urmat este
cel drept. Câtă amăgire, dacă te gândeşti la ce a urmat după sfârşitul
anilor ’70, când, pentru cei mai mulţi, lucrurile şi-au arătat adevărata
faţă.
În orice caz, anul 1967 a însemnat pentru noi senzaţia primilor
fiori ai înţelegerii, nedepline, de fapt, că ne identificam cu o mişcare
mult mai largă, că în toată lumea colcăie şi mocneşte ceva ce avea să
schimbe în bine totul. Sinceritatea cu care publicul ne aprecia şi
aplauda era unul dintre semnele bune, un semnal al acelei generaţii
care începuse să ignore formalismul şi să prefere francheţea în
relaţiile dintre oameni. Tinerii începuseră să spună direct ce gândesc,
ce vor şi ce aşteaptă şi, dacă vreunul era lăudat, putea fi sigur că nu
era vorba de o linguşire. Cei mai în vârstă intraseră în panică. Toate
„normele de comportare în cadrul societăţii”, toate regulile impuse
de ei pentru a-şi ascunde minusurile sufleteşti şi intelectuale, pentru
a-şi masca mediocritatea cu un fel de draperie de morală falsă, nu
mai foloseau la nimic. Tinerii începuseră să ignore constrângerile,
sporise tentaţia provocării făţişe, din momentul în care descoperiseră
forţa adevărului. Provocările erau, desigur, încă puerile şi
nevinovate, dar purtau semnul rebeliunii paşnice ce avea să
înspăimânte, peste tot în lume, pe cei ce se obişnuiseră să-şi facă de
cap, ocrotiţi de legile pe care tot ei le întocmiseră.
116