Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

are 22 de litri, aşa că la fiecare 250 de kilometri trebuia să mă
opresc şi să alimentez, ceea ce însemna că trebuia să opresc
motorul. Pornirea presupunea să împing cele 300 de kilograme ale
motocicletei în viteza a doua şi să eliberez ambreiajul după câţiva
paşi de fugă. Dar totul sună mai simplu decât a fost în realitate.
Odată motorul pornit, trebuia să frânez imediat, căci motocicleta mă
trăgea câţiva paşi după ea. Pe bancheta din spate mai aveam un mic
rucsac, legat cu nişte gume, peste care trebuia să ridic piciorul,
pentru a încăleca. Îi mulţumesc lui Dieter, maestrul meu de „tae
qwan do”, pentru că a insistat întotdeauna la antrenamente asupra
„stratching”-ului, care dura întotdeauna cam o oră şi jumătate,
înaintea antrenamentului propriu-zis. Pe de altă parte, cred că asta
a fost cauza pentru care l-am abandonat, după câţiva ani, când am
constatat că sunt prea bătrân şi prea puţin elastic faţă de cerinţele
lui şi am trecut la box.
Cu mare greutate, încotoşmănat în piele de sus până jos, cu
multe haine pe dedesubt, reuşeam de fiecare dată să pornesc şi să
încalec gigantica motocicletă cu şase cilindri şi 105 CP.
Epuizat, am ajuns la Moraira după trei zile. În prima noapte,
după un parcurs de aproape 1000 de kilometri, m-am oprit în
Franţa, la Grenoble, în momentul în care am simţit că nu mă mai pot
ţine, efectiv, în şa. Hainele îmi erau ude, cizmele, pline cu apă,
aproape îngheţaseră, iar umezeala ce-mi pătrunsese până la chiloţi
era răcită de curentul de aer, ce nu poate fi subapreciat la o medie
orară de 170-180 kilometri.
În Franţa, şoferii de camioane blocaseră toate autostrăzile.
M-am strecurat printre ei şi am avut, pentru prima oară în viaţă,
autostrada doar pentru mine. În rarele momente fără ploaie, am
profitat să accelerez la maximum, ajungând la 225 kilometri pe oră.
Motocicleta a început să aibă un fel de trepidaţie suspectă,
stânjenitoare. Rama, scheletul motocicletei, nu făcea faţă la forţa
motorului şi la greutatea cu care era încărcată. Disperat, am ieşit de
pe autostradă şi m-am oprit la un mic hotel, descoperit la Grenoble.
Mi-era atât de rău, încât a trebuit chemat un doctor. N-a putut
constata nimic, în afara unei răceli zdravene şi a epuizării totale. A
doua zi, mi-am satisfăcut plăcerea şi-am rămas în pat până la prânz.
În partea a doua a zilei am ajuns la Cassis, într-una din zonele cele
mai frumoase din preajma Marsiliei. M-am oprit la Guy, unul din
112