Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Lasă, puiulie, că-s gata acuşi! Faşieţi voi mai dăparcie, că la
ilectrică nu mă prişiep.
Ne-am repezit cu un „Uraaa!” la scară şi, într-o clipă, ne-am
căţărat pe scheletul ce ţinea ecranul şi am început să-l lovim cu tot ce
aveam, cu lopeţi, cu topoare, încercănd să-l doborâm.
– Măi, asta n-o să fie aşa de simplu cum credeţi voi, zise
Schwarz. Mai bine lăsaţi ecranul aşa cum e şi îl folosiţi pentru
proiecţii sau îl pictaţi cumva. Nicule, tu eşti pictor, fă ceva cu el!
– Să ştii că ai dreptate. Opriţi! – strigam din răsputeri, încercând
să-i potolesc pe sălbaticii ce loveau cu furie în schela de lemn. Staţi,
măi, că Schwarz a avut iarăşi o idee genială. Lăsăm ecranul aşa cum
e şi-l vom picta ca pe un fundal.
– Hă?!
– Da, măi, imaginaţi-vă! Fiecare aduce ceva culori şi aruncă pe
ecran. Pe urmă, eu voi încerca să fac ceva din ce-o să apară. Na, ce
ziceţi?
– Şi de unde culori?
– Păi, aduceţi şi voi de unde puteţi.
A doua zi, când ne-am adunat din nou la „Lyra”, eram cu toţii
pregătiţi. Fiecare adusese ceva de-acasă: lanţuri, biciclete paradite,
ba chiar şi o cască germană din război. Am atârnat toate obiectele pe
unde am putut şi, încetul cu încetul, sala a început să arate a magazin
de antichităţi. După câteva ore de distracţie, în care mai toţi
aruncaseră câte o sticlă de cerneală sau de vopsea, pe ecranul imens
apăruse un mozaic color fără sens, din care am încercat să sugerez o
pasăre. Am mai atârnat în mijlocul ecranului şi o ramă aurită, pe care
am luat-o de acasă şi pentru care Mutti m-a certat mai pe urmă.
Imaginea generală s-a dovedit satisfăcătoare şi eram cu toţii
mulţumiţi. Ne descărcasem de toate complexele acumulate în ultima
vreme, de toate restricţiile de ordin moral şi estetic şi făcusem din
„Lyra” un fel de bâlci al răzvrătiţilor.