Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL X
LYRA
Din când în când, în vârtej se mai rostogolea câte un personaj.
Într-o zi, Chaka intră pe uşă împingând în faţă un tip cunoscut. Era
sfrijitul ţânţar ce-mi lăsase acea ciudată impresie de neputinţă
amestecată cu ambiţie. Spitzly era atât de ascuţit, că te dureau ochii
uitându-te la el. Părul încă nu-i crescuse şi arăta ca un evadat de la
Şcoala de corecţie.
– E băiatul lui Reininger, profesorul de percuţie de la noi de la
liceu, îl introduse Chaka.
– Mi se pare că-l cunosc. Nu erai tu ăla de spărgea pianele şi
cânta rock?
– Mda, mormăi el nedesluşit, privind într-o parte.
– E cel mai bun interpret de Debussy din şcoală, i-a pus pe
profesori în fund, nu se lăsa Chaka.
Degeaba, nu mă puteam încălzi cu Spitzly! L-am lăsat în seama
celorlalţi, Victor, Moni şi Pol, să-i facă educaţia şi să-l iniţieze în
savoarea bancurilor fizice în „sictirium”, să-l facă să devină „cool”.
S-a dovedit un elev bun, care şi-a depăşit repede profesorii.
Surprizele se ţineau lanţ. Într-o altă zi, a apărut Ion Tănase,
directorul Casei de Cultură din Mehala. Ne-a propus să vizităm o
sală pe care o avea în oraş, în centru, pe lângă Piaţa Maria, în spatele
statuii ridicate pe locul martiriului lui Gheorghe Doja. Era un fost
cinematograf, folosit de ruşi pe perioada staţionării lor în ţară. După
plecarea lor, fusese transformat într-un depozit de Aprozar.
Nu se poate descrie mirosul de putregai ce-a izbucnit pe uşă în
momentul în care am desferecat lacătele ruginite. Am încercat să
facem lumină. În momentul în care am apăsat pe primul comutator,
fulgere au biciuit pereţii sălii. Cablurile întinse prin pereţii umezi şi
mucegăiţi au sărit ca nişte şerpi din locaşurile lor şubrede,
împroşcându-ne cu moloz. Ne-am folosit, de bine, de rău, de
lumânările pe care le adusesem din spirit de prevedere cu noi şi
107