Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Bucureşti, bieţii de ei îşi imaginau că vor scăpa de noi definitiv. În
articol apăreau expresii dure, incitante: „...cu pantalonii strâmţi până
la sugrumarea organelor genitale”, „pletele lungi şi soioase”, „import
de influenţă”. Aşa că iarăşi s-a întrerupt activitatea la Casa
Studenţilor, şi ne-am întors la „Lola”, unde ne simţeam apăraţi. Au
început din nou greutăţile la şcolă, a trebuit să ne mai tundem o dată,
să facem tot felul de scamatorii cu părul dat după urechi, uns din
belşug cu ulei de nucă.
Vestea că suntem nişte sălbatici s-a răspândit rapid în toată ţara.
Lumea a aflat că noi nu respectăm condiţiile impuse de cenzura
culturală, că facem doar ceea ce credem că e bine, că suntem urmăriţi
şi pedepsiţi pe toate căile, drept care faima noastră s-a întins şi mai
mult printre tineri. Articolul din „Scânteia Tineretului” a lansat o
campanie, pe care au încercat s-o ducă mai departe alte persoane
importante din domeniul culturii. Toţi erau cu ochii pe noi. Unii au
cerut dizolvarea definitivă a formaţiei, alţii ne-au protejat discret şi
atunci şi mai târziu, ori de câte ori a fost cazul. Am rămas cu un
sentiment de nemulţumire până azi, gândindu-mă la toţi acei care, ani
de zile, ne-au sprijinit în felul lor, la nivele la care noi nu aveam
acces şi unde nu ne puteam apăra singuri, şi care ar fi meritat un gest
de recunoştinţă pe care nu l-am făcut public niciodată. Pe mulţi
dintre ei nu voi avea, poate, ocazia să-i cunosc vreodată, dar le
păstrez un sentiment de respect, conştient fiind că fără aceşti oameni
nu am mai fi existat demult ca formaţie. Apăruse un fenomen ciudat
în rândul autorităţilor, un fel de polarizare pro şi contra „Phoenix”.
Uneori se ajungea la situaţii paradoxale. În anii ce au urmat, am fost
interzişi de vreo câteva ori, dar asta nu ne-a afectat prea tare, pentru
că, de fiecare dată, găseam pe cineva de bună-credinţă, gata să-şi
rişte poziţia ca să ne putem perpetua existenţa.
Evenimentele începuseră să se precipite, viteza şi intensitatea
lor creşteau pe nesimţite. Aveam senzaţia de dulce turmentare pe
care ţi-o dă existenţa în mijlocul unui vârtej ce se roteşte din ce în ce
mai repede şi din care nu se mai poate ieşi.