Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

ceilalţi încercau cu forţa să coboare, umplându-i de vânătăi pe cei ce
le stăteau în cale, cu colţurile amplificatorului sau cu geamantanele
de la ghitare. Pe stradă, Chaka împingea semeţ „Selmer”-ul, iar noi
căram restul. Cei mai isteţi îşi puseseră ghitarele pe o boxă ce rula pe
rotilele ei de cauciuc. Mă uitam la ea cum se scutură la fiecare piatră
sau fisură din trotuar şi îmi imaginam că nu va rezista prea mult.
Rotiţele erau gândite doar pentru scenă, iar nu pentru a rula kilometri
întregi pe stradă.
Înregistrările s-au făcut undeva, într-un mic studio din clădirea
Radioului. După tehnica de atunci, s-a înregistrat pe două canale, o
dată partea instrumentaIă, apoi cea vocală. „Ştiu că mă iubeşti şi tu”
se numea prima piesă ce avea să beneficieze de o difuzare naţională,
pe calea undelor. Era o baladă lentă, una dintre primele compoziţii
ale tandemului Covaci–Bordeianu, dezvoltată în măsura de 3/4,
legănată şi cu un cor foarte armonic.
În vremea aceea, descoperisem restaurantele cele mai bune din
Bucureşti, Lido, Ambasador, Athéenée Palace, şi profitam de orice
ocazie ca să ne instalăm cu tot alaiul pe una dintre terase. Chelnerii
erau cam obraznici cu noi şi se uitau urât, la început. Pentru ei, noi
eram „pletoşii”, urmăriţi în toată ţara de poliţie. Se ştie, dintotdeauna
şi de peste tot, că ospătarii, chelnerii şi tot neamul lor s-au avut bine
cu organele de ordine. Apreciau însă generozitatea cu care
împărţeam bacşişurile şi comenzile gigantice de mâncare şi de
băutură, din care mai puteau încărca şi ei sacoşele, fiindcă nici unul
dintre noi n-avea chef să urmărească drumul notei de plată. Profitam
de atmosfera aleasă şi de servirea impecabilă şi ignoram ceea ce ar fi
putut să ne strice buna dispoziţie. Încă de pe atunci începuse să se
contureze un fenomen ce avea să ne urmărească în permanenţă, peste
ani. De îndată ce ne aşezam la o masă, noi, cei şase-şapte din grupul
de bază, se lipeau, la propriu, alte mese şi totul degenera într-un
chiolhan scump, pe care îl plăteam integral. De cele mai multe ori,
scoteam banii atât pentru ai noştri, cât şi pentru persoane pe care nu
le văzusem niciodată. Am înţeles atunci că eram într-o situaţie
deosebită între cei de vârsta noastră. Cei ce-şi puteau câştiga singuri
existenţa erau foarte puţini, în timp ce noi făceam, pe zi ce trece, tot
mai mulţi bani. Asta impune a respect. Noi ne bucuram de compania
şi aprecierea lor, aşa că suportam cheltuielile, considerând că erau o
investiţie bună. Nu cred că vreunul din cei ce au avut ocazia de a
104