Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

ei. Păreau că se bucură de vizitele noastre, în timp ce stewardesele nu
mai pridideau să aducă zecile de cafele şi pahare de coniac
comandate. Ceilalţi pasageri ne priveau de parcă în loc de bilete de
avion, ar fi primit tichete de intrare la grădina zoologică. Cu ochii
holbaţi, măriţi de uimire şi revoltă, ne priveau înspăimântaţi, de
parcă am fi fost cu-adevărat scăpaţi din cuşca maimuţelor. N-a
îndrăznit nimeni să zică nimic, aşa că ne-am văzut de-ale noastre,
până când, în zare, s-au ivit Bucureştii. Cineva ne-a întrebat dacă nu
am vrea, cumva, să ne aşezăm pe locurile noastre şi să ne încheiem
centurile de siguranţă, în vederea aterizării. Nu am suportat niciodată
să fiu legat, aşa că n-am făcut-o nici atunci, cum nu o fac nici azi, în
avion sau în maşină. Oricum, ca să evităm discuţiile, am simulat
operaţia şi am aterizat liniştiţi.
La Băneasa, Beni şi câţiva colegi de-ai lui ne aşteptau. Circul
din avion a continuat pe pista de aterizare, la preluarea
instrumentelor. „Selmer”-ul era împins pe propriile-i roţi, în timp ce
celelalte instrumente, cărate de membrii formaţiei şi de cei ce ne
aşteptaseră, se desfăşurau într-un lung şir indian. Defilarea s-a întins
prin toate culoarele aeroportului, însoţită de privirile mirate sau
înveselite ale funcţionarilor. Vreau să subliniez că, în anii aceia,
oamenii erau cu mult mai puţin crispaţi şi aveau trăsături mai fireşti.
Privirile reci şi plictisite ale funcţionarilor de azi sau alura tensionată,
de Rambo, a soldaţilor care fac controlul corporal, lipseau cu totul.
Veselul alai a debarcat în Bucureşti. Un amalgam de impresii,
drumuri lungi, clădiri, feţe noi, prietenoase, totul se învârtea în jurul
nostru. A urmat concertul. Am dat tot ce-am putut, recurgând la cele
mai tari piese ale noastre, de fapt ale celor de la „Kinks”, „Rolling
Stones” ori „Beatles”. Cele câteva cântece cu-adevărat ale noastre,
compoziţiile proprii, au avut succes, dar au fost primite mai mult cu
uimire şi respect, decât cu acea încântare pe care o produceau piesele
cunoscute, cât de cât, de pe discuri ori de la posturile de radio
interzise.
Întâmplarea a vrut ca una dintre cunoştinţele noastre, actor sau
regizor la teatrul din Timişoara, să lucreze în acea vreme la Radio
Bucureşti. Ne-am întâlnit la balul IATC-ului şi ne-a propus să mai
rămânem câteva zile pentru nişte înregistrări. Ideea de a avea câteva
cântece în Radio ne-a umplut de bucurie, aşa că am decis s-o facem.
100