pledoarie pentru educatie - Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei

pe grupe şi nu în ultimul rând utilizarea tehnologiei informaţiei, trebuie să conducă la atingerea satisfacţiei de
către toate categoriile de elevi, de la cei cu cerinţe educative speciale şi până la cei cu aptitudini superioare.
În aceste condiţii, sistemul de învăţământ trebuie să aibă capacitatea de a crea condiţiile activizării
tuturor posibilităţilor pentru obţinerea performanţei în educaţie şi implicit formarea şi dezvoltarea unei
personalităţi creative, complete şi complexe care să fie capabilă să-şi folosească în mod inventiv experienţa
şi cunoştinţele acumulate. Formarea personalităţii a devenit o sarcină deosebit de importantă a şcolilor
contemporane, astfel că, un profil al acesteia ar fi un individ caracterizat printr-o gândire creatoare şi
inovatoare, caracterizat prin voinţă, perseverenţă, cu dispoziţie la un efort susţinut de pregătire şi
investigaţie, un individ capabil să ofere soluţii şi idei originale. Crearea unui astfel de individ se poate realiza
printr-o susţinută pregătire teoretică şi practică la nivelul dezvoltării personale, prin dinamizarea iniţiativei şi
a muncii independente, a activităţii de informare, documentare şi experimentare, deschiderea şi receptivitatea
vis-a-vis de noutate, dinamizarea spiritului critic ştiinţific şi inovator şi nu în ultimul rând pasiunea şi
dăruirea pentru ştiinţă, toate acestea fiind intr-o concordanţă cu aptitudinile personale ale fiecăruia [4]. În
acest proces complex şi continuu este hotărâtoare atitudinea cadrului didactic faţă de elevi, capacitatea
acestuia de a se relaţiona cu educabilii, de a se implica cu dăruire, pasiune şi simţ de răspundere în procesul
educativ. În acest sens este necesară atât schimbarea mentalităţii dascălilor, adaptarea la noile cerinţe,
adoptarea unui management de performanţă, a asigurării unui climat propice, cât şi combinarea în mod
armonios şi eficient a metodelor de educare şi instruire tradiţionale cu cele alternative cu scopul diminuării şi
eliminării blocajelor de ordin cultural şi social. Pentru obţinerea acestora se impune recunoaşterea şi
acceptarea democratizării educaţiei, a participării efective, a iniţiativei, a drepturilor de implicare şi de
reuşită atât a dascălilor cât şi a beneficiarilor educaţiei, copiii. Pornind de la premisa că atât dascălul cât şi
copilul trebuie să-şi consolideze capacitatea creativă şi inovativă, acestea fiind necesare pentru a putea
răspunde în mod eficient la cerinţele unei societăţi bazate pe cunoaştere, aceste capacităţi trebuie să ţină de
dezvoltarea personală şi să fie valorificate la maximum, cu răspundere şi competenţă [4].
Competenţă pedagogică sau competenţă didactică? Iată câteva noţiuni sau concepte care ar merita să
fie analizate în profunzime sau să constituie pentru fiecare cadru didactic un subiect de reflecţie, o “temă
pentru acasă” care să ne ajute în orientarea educaţiei copiilor, ţinând cont de complexitatea societăţii actuale.
Analizând noţiunea de “competenţă”, studiind diverse materiale şi publicaţii, purtând discuţii pe această temă
cu cadre didactice de diferite vârste, trebuie să recunosc faptul că acest subiect a devenit pentru mine o
provocare, persistând în mintea mea câteva întrebări: cum ar arăta radiografia competenţei şi a unui cadru
didactic competent?; este măsurabilă competenţa? cum? dacă da, care ar fi unitatea de măsură?; ar putea fi
corecte departajările cadrelor după competenţa lor? în ce măsură?; există o reţetă pentru a putea deveni
competent?; ce ingrediente ar conţine aceasta şi cum se pot procura? Pentru a putea percepe esenţa acestora
este de la sine înţeles că nu este de ajuns să cunoaştem sensul noţiunilor sau definiţia lor şi să ne raportăm la
dimensiunile acestora.
În această situaţie, oricare dintre noi poate fi de părere că: „sunt competent” deoarece potrivit
definiţiei “am capacitatea/sunt capabil de a descrie, analiza, compara, aprecia, conchide asupra unei
probleme din domeniul meu de activitate; am capacitatea de a proiecta şi realiza o practică şcolară
conformă cerinţelor, exprimate în documentele în vigoare.” [3].
Din aceste enunţuri derivă o multitudine de întrebări: în ce măsură sunt capabil?, analizez, apreciez
corect în orice situaţie?, sunt convins că iau decizii corecte în ceea ce priveşte desfăşurarea actului
didactic? şi implicit multe altele la care ar trebui să reflectăm. Iată că a vorbi despre competenţă este foarte
dificil, în condiţiile actuale de descentralizare a învăţământului şi nu facem decât să ne punem o serie de
întrebări la care nu avem certitudinea că găsim răspunsul potrivit. Aceasta se datorează mai ales faptului că
între intensitatea cu care se vorbeşte, dinamica schimbărilor şi gradul de percepţie asupra acestora sunt
uneori mari diferenţe. Aceste diferenţe de opinii în ceea ce priveşte atât schimbarea unui sistem, dar şi
schimbarea noastră interioară, adaptarea noastră, dar şi acceptul nostru de a ne adapta “după vremurile în
care trăim” sunt determinate pe de o parte de faptul că ritmul schimbărilor este diferit faţă de aşteptări, iar pe
de altă parte de comunicarea între promotorii schimbării şi beneficiarii ei [1].
13