carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

sfârşit, când Fermin a simţit că vomitase totul şi că-şi luase de pe suflet marea povară care, de luni de
zile, îl sufoca fără să-şi dea seama, padre Valera a scos o sticluţă cu lichior dintr-un sertar şi, fără să-l
mai întrebe, i-a turnat din rezerva rămasă.
- Nu-mi ierţi păcatele, padre? Îmi dai doar un strop de coniac?
- Păi, e unul şi acelaşi lucru. Şi cine-s eu ca să iert sau să te judec? Dar cred că ţi-a picat bine să
scapi de toate astea. Ce-ai de gând să faci acum?
Fermin a ridicat din umeri.
- M-am întors şi-mi pun gâtul în joc numai pentru că i-am promis lui Martin. Trebuie să-l caut pe
avocatul ăla, iar după aceea pe doamna Isabella şi pe copilul ei, Daniel, ca să-i ocrotesc.
- Cum?
- Habar n-am. Ceva mi se va întâmpla. Primesc sugestii.
- Dar nu-i cunoşti deloc. Nu-s decât nişte străini de care ţi-a vorbit un bărbat pe care l-ai cunoscut la
închisoare...
- Ştiu asta. Acu', că o spui, pare o nebunie, aşa-i? Preotul îl privea de parcă vedea dincolo de vorbele
lui.
- Nu cumva vrei să faci ceva bun, chiar o nebunie, numai fiindcă ai văzut atâta mizerie şi meschinărie
printre oameni?
- Şi de ce nu?
Valera a zâmbit.
- Ştiam eu că Dumnezeu crede în tine.