carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

jurnalele vechi de sub haine. Făcându-se ghem, a încercat să aţipească.
După o jumătate de ceas, frigul a început să-i intre în oase.
Un vânt foarte umed lingea ruinele, căutând fisuri şi crăpături. Fermin a deschis ochii şi s-a ridicat.
Tocmai încerca să caute un colţişor mai ferit, când a observat că o siluetă îl privea din stradă. A înlemnit.
Silueta a făcut câţiva paşi spre el.
- Cine eşti? a întrebat.
Silueta s-a mai apropiat niţel, iar strălucirea unui felinar din depărtare i-a luminat profilul. Era un
bărbat înalt şi robust, îmbrăcat în negru. Fermin i-a privit gulerul. Un preot. Fermin a ridicat mâna
împăciuitor.
- Plec, părinte. Te rog, nu chema poliţia.
Preotul l-a privit de sus în jos. Avea ochi severi şi părea să-şi fi petrecut jumătate din viaţă ridicând
nu pocale, ci saci în port.
- Ţi-e foame? a întrebat.
Fermin, care ar fi mâncat oricare dintre pietrele din jur, dacă cineva le-ar fi stropit cu trei picături de
ulei de măsline, a făcut semn că nu.
- Tocmai am cinat la restaurantul Las Siete Puertas şi am luat culoarea nopţii de atâta orez negru, a
răspuns.
Preotul a schiţat un surâs. S-a întors şi a plecat.
- Hai, vino, i-a ordonat.