carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

un biet nefericit ca Martin, un om părăsit şi trădat de toţi. De toţi, cu excepţia dumitale.
Isabella s-a uitat, nervoasă, la ceasul din spatele tejghelei.
Era unsprezece fără douăzeci şi cinci. A mai sorbit de două ori din ceaiul de muşeţel, apoi a dat toată
ceaşca pe gât.
- Probabil că-l apreciezi mult, a presupus Valls. Uneori mă întreb dacă, cu timpul şi când vei ajunge
să mă cunoşti mai bine, mă vei putea aprecia la fel ca pe el.
- Îmi faci scârbă, Valls. Dumneata şi tot gunoiul de teapa dumitale.
- Ştiu, Isabella. Dar gunoiul de teapa mea conduce întotdeauna în ţara asta, iar oamenii ca dumneata
rămân mereu în umbră. N-are importanţă ce tabără ţine frâiele.
- De data asta nu. De data asta superiorii dumitale vor afla ce faci.
- Ce te face să crezi că are să le pese sau că ei nu fac la fel ori mai rău ca mine, care-s doar un
amator?
Valls a surâs şi a scos o foaie împăturită din buzunarul jachetei.
- Isabella, să ştii că nu sunt cum mă crezi. Şi, ca să te conving, iată ordinul de punere în libertate a lui
David Martin, cu data de mâine.
I-a arătat documentul. Isabella l-a cercetat neîncrezătoare. Valls şi-a scos stiloul şi, fără să mai
adauge ceva, l-a semnat.
- Iată-l. David Martin e practic un om liber. Graţie dumitale, Isabella. Graţie dumitale...
Isabella i-a răspuns cu o privire sticloasă. Valls a privit cum pupilele i se dilatau lent şi cum un strat
de sudoare îi apărea pe buza de sus.
- Te simţi bine? Eşti palidă...
Isabella s-a ridicat, clătinându-se, şi s-a prins de scaun.
- Ai ameţeli, Isabella? Te duc undeva?
Isabella s-a dat câţiva paşi înapoi şi s-a lovit de chelner în drum spre ieşire. Valls a rămas la masă,
savurându-şi ceaiul de muşeţel, până când ceasul a arătat unsprezece fără un sfert. Atunci a pus câteva
monede pe masă şi s-a îndreptat încet spre ieşire. Maşina îl aştepta lângă trotuar, iar şoferul ţinea
portiera deschisă.
- Domnul director doreşte să meargă acasă sau la castel?
- Acasă, dar mai întâi oprim în Pueblo Nuevo, la vechea fabrică Vilardell, a ordonat.
Mergând să pună mâna pe prada promisă, Mauricio Valls, viitoare celebritate a literelor spaniole, a
privit cum defilau străzile întunecoase şi pustii din acea Barcelonă blestemată pe care o detesta peste
măsură şi a vărsat lacrimi pentru Isabella şi pentru tot ce-ar fi putut să fie.