carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

cărora mă îndoiesc că li se dădea prea mare crezare. Printre altele, ziceau că, pradă geloziei, îi ucisese
pe mentorul şi cel mai bun prieten al lui, bogătaşul Pedro Vidal, scriitor ca şi el, şi pe soţia acestuia,
Cristina. Şi că lichidase cu sânge-rece câţiva poliţişti şi pe nu mai ştiu cine. Mai nou, mulţi sunt acuzaţi
de multe, nici nu mai ştii ce să-ţi închipui. Mie nu-mi vine să cred că Martin e un ucigaş, dare adevărat şi
că în anii războiului am văzut mulţi oameni, din ambele tabere, aruncându-şi masca şi arătând ceea ce
erau cu adevărat, naiba să mai ştie. Toată lumea aruncă cu pietre şi apoi arată cu degetul spre vecin.
- Dacă ţi-aş spune... , a zis Fermin.
- Fapte că tatăl acestui Vidal e un industriaş puternic, căptuşit până-n măduva oaselor; se spune că a
fost unul dintre bancherii-cheie ai taberei naţionaliste. Oare de ce câştigă bancherii toate războaiele? În
fine, se zice că potentatul Vidal a cerut personal la Ministerul Justiţiei să fie căutat Martin şi săi se dea
asigurări că va putrezi _în puşcărie pentru ceea ce le făcuse fiului şi nurorii lui. Se pare că Martin stătuse
departe de ţară vreo trei ani şi că l-au găsit lângă frontieră. Eu cred că nu putea fi prea sănătos la minte,
dacă hotărâse să revină în Spania, unde îl aşteptau să-l răstignească. Mai ales în ultimele zile de război,
când mii de oameni treceau graniţa în sens invers.
- Uneori te saturi să tot fugi, a zis Fermin. Lumea e foarte mică atunci când n-ai unde să te duci.
- Presupun că asta şi-a şi spus Martin. Nu ştiu cum a trecut graniţa, dar nişte oameni din Puigcerda au
anunţat jandarmii din Garda Civilă, după ce l-au zărit hoinărind prin sat zile la rând, în zdrenţe şi vorbind
singur. Nişte păstori au spus că-l văzuseră pe drumul dinspre Bolvir, la doi kilometri de sat. Acolo era o
casă veche, căreia i se zicea La Torre del Remei şi care în timpul războiului fusese folosită ca spital
pentru răniţii de pe front. Era condusă de un grup de femei cărora, probabil, li se făcuse milă de Martin
şi, luându-l drept miliţian, îi dăduseră adăpost şi hrană. Când s-au dus să-l caute, nu mai era acolo, dar în
aceeaşi noapte l-au prins mergând pe lacul îngheţat şi încercând să spargă cu o piatră o copcă în gheaţă.
La început, au crezut că încerca să se sinucidă şi l-au dus la sanatoriul din Villa San Antonio. Se pare că
un doctor de acolo l-a recunoscut, nu mă întreba cum, şi când numele i-a ajuns la garnizoană, l-au dus la
Barcelona.
- În gura lupului.
- Că bine zici. Se vede că judecata n-a durat nici două zile. Lista acuzaţiilor ce i s-au adus era
interminabilă, abia dacă existau indicii sau dovezi pentru a le susţine, dar, pentru cine ştie ce motiv
ciudat, procurorul a determinat mulţi martori să dea declaraţii împotriva lui. Prin sală au trecut duzini de
oameni care îl urau pe Martin cu o forţă ce l-a uimit chiar şi pe judecător şi care se presupune că
primiseră pomeni de la bătrânul Vidal. Vechi camarazi din anii când lucrase la un jurnal de doi bani,
numit Glasul Industriei, literaţi de cafenea, nefericiţi şi invidioşi de tot soiul ieşiseră de prin cloace ca
să jure că Martin era vinovat de toate acuzaţiile şi chiar de mai mult. Ştii cum merg lucrurile aici. Din
ordinul judecătorului, şi la sfatul lui Vidal tatăl, i-au confiscat toate scrierile şi le-au dat foc,
considerându-le subversive, contrare moralei şi bunelor moravuri. La proces, când Martin a declarat că
singurul bun obicei pe care el îl apăra era acela de a citi şi că restul era treaba fiecăruia, judecătorul a
adăugat alţi zece ani de temniţă la cei nu mai ştiu câţi la care fusese deja condamnat. Se pare că în cursul
procesului, în loc să tacă, Martin a răspuns fără teamă la tot ce-l întrebau, săpându-şi până la urmă
propriu-i mormânt.
- În viaţa asta, se iartă totul, numai spunerea adevărului nu.
- Fapte că l-au condamnat la închisoare pe viaţă. Glasul industriei,jurnalul bătrânului Vidal, a
publicat o notă amplă, care îi menţiona detaliat crimele şi, colac peste pupăză, un editorial. Ghici cine îl
semna.
- Distinsul domn director, don Mauricio Valls.
- Chiar el. Îl numea „cel mai prost scriitor din istorie" şi susţinea că i se distruseseră cărţile fiindcă