carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

4
Cel puţin, aşa spunea legenda. Cumulul neconfirmat al bănuielilor, ipotezelor şi zvonurilor de mâna a
treia ajunsese la urechile deţinuţilor pe căi dubioase, deschise de directorul anterior, destituit la doar
două săptămâni de când era la conducere şi otrăvit de resentimente contra arivistului venit să-i fure titlul
pentru care luptase de-a lungul întregului război. Directorul care pleca n-avea pile de familie şi comisese
fatidicul precedent de a fi fost găsit beat şi făcând comentarii haioase despre Generalisimul tuturor
Spaniilor şi despre surprinzătoarea asemănare a acestuia cu Greierul vorbitor[26], Înainte de-a fi
îngropat într-un post de director adjunct al unei închisori din Ceuta, proferase injurii despre don Mauricio
Valls oricui voise să le asculte.
Era mai presus de orice îndoială că nimănui nu i se îngăduia să se refere la Valls decât cu apelativul
de „domnul director". Versiunea oficială, aleasă chiar de el, susţinea că don Mauricio era un literat de
recunoscut prestigiu, cu un intelect cultivat şi o fină erudiţie, dobândită în anii de studii la Paris, şi, mai
presus de şederea temporară în sectorul penitenciar al regimului, avea destinul şi misiunea de a educa
poporul simplu al Spaniei decimate şi de a-l învăţa să cugete, cu ajutorul unui ales cerc de intelectuali de
aceeaşi sorginte cu el.
Adesea, discursurile lui conţineau lungi citate din scrierile, poemele ori articolele pedagogice pe
care le publica asiduu în presa naţională despre literatură, filosofie şi necesara renaştere a gândirii
occidentale. Dacă deţinuţii aplaudau puternic la sfârşitul acelor sesiuni magistrale, domnul director făcea
un gest magnanim, şi temnicerii împărţeau ţigări, lumânări sau orice alt obiect de lux din lotul de donaţii
şi pachete trimise de familiile lor. Lucrurile cele mai ispititoare erau în prealabil confiscate de temniceri,
care le duceau acasă sau uneori le vindeau chiriaşilor, dar era bună şi o piatră.
Morţii din cauze naturale sau vag induse, de regulă între unu şi trei pe săptămână, erau strânşi la
miezul nopţii, cu excepţia sfârşitului de săptămână sau a sărbătorilor oficiale; atunci, leşul rămânea în
celulă până luni sau până în prima zi lucrătoare, ţinându-i îndeobşte de urât noului chiriaş. Când deţinuţii
anunţau că unul de-ai lor dăduse ortul popii, venea un temnicer, îi verifica pulsul ori respiraţia, apoi îl
băga într-unul dintre sacii de prelată folosiţi în acest scop. Odată legat sacul, mortul zăcea în celulă,
aşteptând ca pompele funebre din vecinul cimitir Montjuic să vină să-l ia. Nimeni nu ştia ce se făcea cu
sacii şi, întrebat, Bebo refuzase să răspundă şi lăsase ochii în jos.
La fiecare cincisprezece zile, avea loc un proces judiciar militar foarte sumar, iar condamnaţii erau
împuşcaţi în zorii zilei. Uneori, plutonul de execuţie mi izbutea să atingă nici un organ vital, din pricina
stării proaste a puştilor sau a muniţiei, şi urletele împuşcaţilor în agonie, căzuţi în şanţ, se auzeau ceasuri
la rând. Alteori, se auzea o explozie şi urletele amuţeau dintr-odată. Printre deţinuţi circula povestea că
un ofiţer îi omorâse cu o grenadă, dar nimeni nu putea fi sigur că aceea era într-adevăr explicaţia.
Alt zvon care circula printre deţinuţi era că domnul director obişnuia să primească vinerea dimineaţa
în biroul lui femei, fiice, logodnice, chiar şi mătuşi şi bunici ale deţinuţilor. Cu verigheta pitită în primul
sertar al mesei lui de scris, le asculta rugile, le cântărea cererile, le oferea o batistă pentru lacrimi şi le
accepta darurile şi favorurile de altă natură, acordate pentru făgăduiala unei hrane şi unui tratament mai
bune sau a revizuirii sentinţelor neclare ce nu se rezolvau niciodată.
Alteori, Mauricio Valls le oferea pur şi simplu biscuiţi pentru ceai şi un pahar cu vin muscat şi dacă,
în ciuda mizeriilor vremii şi a hranei proaste, vizitatoarele erau încă bune de privit şi ciupit, le citea din