carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

3
Rutina era utilă. O oră pe zi, deţinuţii de pe primele două coridoare erau scoşi la soare, ploaie ori ce mai
puteau găsi în curtea interioară cu fosă. Mâncarea era un blid şi jumătate de ciulama rece, grasă şi
cenuşie, de natură necunoscută, cu gust rânced, cu care, după câteva zile de crampe la stomac provocate
de foame, deţinuţii se obişnuiau. Era adusă pe la jumătatea după-amiezii şi, cu timpul, toţi învăţau să-i
dorească sosirea.
O dată pe lună, deţinuţii predau hainele murdare şi primeau altele care, în principiu, trecuseră un
minut printr-un cazan cu apă în clocot, deşi ploşniţele nu păreau s-o confirme. Duminica se oficiau
liturghii la care li se recomanda să asiste şi pe care nimeni nu îndrăznea să le piardă, fiindcă popa făcea
prezenţa şi nota numele celor care lipseau. Două absenţe echivalau cu o săptămână de post. Trei, cu o
vacanţă de o lună într-o celulă izolată din turn.
Coridoarele, patioul şi locurile pe unde treceau deţinuţii erau foarte bine păzite. Santinele înarmate
cu puşti şi pistoale patrulau prin închisoare; când chiriaşii nu erau în celule, era cu neputinţă să nu zăreşti
oriunde cel puţin o duzină dintre ele, cu ochiul atent şi arma gata să tragă. Lor li se adăugau, în chip mai
puţin ameninţător, temnicerii. Nici unul dintre ei n-arăta a militar, iar printre deţinuţi se generalizase
opinia că erau un grup de nefericiţi care nu-şi putuseră găsi un loc de muncă mai bun în acele zile de
mizerie.
Fiecare coridor avea un temnicer care, înarmat cu un mănunchi de chei, lucra în ture de douăsprezece
ore, stând aşezat pe un scaun într-un capăt al coridorului. Cei mai mulţi dintre ei se fereau să fraternizeze
cu deţinuţii, să li se adreseze sau chiar să-i privească mai mult decât strictul necesar. Singurul despre
care se presupunea că putea fi o excepţie era un nefericit poreclit Bebo, care îşi pierduse un ochi într-un
bombardament aerian, pe când era paznic de noapte la o fabrică din Pueblo Seco.
Se spunea că Bebo ar fi avut un frate geamăn deţinut într-o închisoare din Valencia şi că, poate tocmai
de aceea, se purta cu oarecare amabilitate cu chiriaşii şi, când nu-l vedea nimeni, le dădea apă de băut,
câte-un codru de pâine uscată sau orice altceva mai putea smulge din prada în care santinelele
transformau pachetele trimise de familiile deţinuţilor. Lui Bebo îi plăcea să-şi tragă scaunul până la
celula lui David Martin şi să asculte poveştile pe care scriitorul le spunea uneori celorlalţi deţinuţi. În
acel infern nepereche, Bebo era cel care se asemuia mai mult şi mai mult cu un înger.
Îndeobşte, după liturghia duminicală, domnul director adresa câteva vorbe lămuritoare deţinuţilor. Nu
ştiau despre el decât că se numea Mauricio Valls şi că înainte de război fusese un modest aspirant la
calitatea de literat, care lucra ca secretar si om bun la toate al unui autor local destul de faimos, rivalul
regretatului don Pedro Vidal. În clipele libere, traducea clasici greci şi latini, edita împreună cu alte două
suflete gemene o publicaţie pamfletară cu ambiţii culturale mari şi circulaţie mică şi organiza şezători
culturale de salon, unde un batalion de eminenţe afine deplora starea de lucruri, profeţind că, dacă într-o
zi aveau să aibă ei pâinea şi cuţitul, lumea avea să fie un rai.
Părea să tindă spre existenţa cenuşie şi amară a mediocrilor pe care Dumnezeu, în nesfârşita-i
cruzime, i-a binecuvântat cu delirul grandorii şi orgoliul titanilor. Războiul îi rescrisese destinul la fel ca
pe atâtea altele, iar soarta i se schimbase când, şi din întâmplare, dar şi în urma unei căsătorii bănoase,
Mauricio Valls, îndrăgostit până atunci doar de minunatu-i talent şi alesu-i rafinament, se însurase cu fiica