carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

lor, patronul hotărâse să le reboteze margarete.
- Mie îmi ajunge o cafea cu lapte, am zis.
- Şeful zice că desertul şi cafeaua sunt din partea casei, ne-a anunţat Pere.
Am toastat, ridicând paharele cu vin în direcţia patronului, care sporovăia peste tejghea cu profesorul
Alburquerque.
- Ce oameni drăguţi, a murmurat Fermin. Uneori uit că pe lumea asta nu-s mizerabili chiar toţi.
M-au uimit duritatea şi amărăciunea din tonul lui.
- De ce vorbeşti aşa, Fermin?
Prietenul meu a ridicat din umeri. Puţin după aceea au sosit şi cremele de zahăr ars, legănându-se
ispititor cu două vișine strălucitoare în vârf.
- Îţi readuc aminte că în câteva săptămâni te însori, şi atunci ţi se vor sfârşi margaretele, am spus în
glumă.
- Bietul de mine, s-a văitat Fermin. Păi, doar gura-i de mine. Nu mai sunt cel dinainte.
- Nimeni nu mai e ca înainte.
Fermin îşi savura, încântat, cele două creme de zahăr ars.
- Nu-mi mai aduc aminte unde am citit odată că, în fond, nicicând n-am fost cei dinainte şi că nu
reţinem decât ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.„, a zis Fermin.
- E începutul unui roman de Julian Carax, i-am răspuns.
- Adevărat. Pe unde-o mai fi amicul Carax? Nu te-ntrebi niciodată?
- Ba mă-ntreb zilnic.
Fermin a zâmbit, amintindu-şi de aventurile noastre de pe vremuri. Şi-a arătat cu degetul spre pieptul
meu, într-un gest întrebător.
- Tot te mai doare?
Mi-am desfăcut doi nasturi de la cămaşă şi i-am arătat cicatricea lăsată de glonţul inspectorului
Fumero, când îmi străbătuse pieptul de mult, printre ruinele de la îngerul de Ceaţă.
- Uneori.
- Cicatricele nu dispar niciodată, aşa-i?
- Eu cred că dispar şi reapar. Fermin, uită-te în ochii mei.
Privirea lunecoasă a lui Fermin s-a înfipt într-a mea.
- Îmi spui odată ce-i cu tine?
A şovăit câteva clipe.
- Ştiai că Bernarda e însărcinată? a întrebat.
- Nu, am minţit. Asta te nelinişteşte?
Fermin a scuturat din cap, a terminat a doua cremă cu linguriţa şi a sorbit zahărul ars rămas în
farfurioară.
- N-a vrut să-mi spună încă, biata de ea, fiindcă-i îngrijorată. Dar pe mine mă va face omul cel mai
fericit din lume.
L-am privit pe îndelete.
- Păi, dacă vrei să-ţi spun adevărul, în clipa asta şi de aproape, nu prea ai aerul unui om fericit. Din
pricina nunţii? Te neliniştesc drumul pe la vicariat şi toate celelalte?
- Nu, Daniel. Adevărul e că-mi fac iluzii, chiar dacă trebuie să am de-a face cu popii. Păi, m-aş
însura zilnic cu Bernard a.
- Atunci?
- Ştii ce ţi se cere mai întâi şi mai întâi când vrei să te însori?
- Numele, am spus fără să gândesc.