carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

- Păi, acum c-o spui, nu ştiu dacă asta-i o mare consolare.
- Uite ce-i, trebuie să pui scrisoarea la loc în buzunarul paltonului, acolo unde ai găsit-o, şi să uiţi
totul. Şi să nu îndrăzneşti să-i spui doamnei tale ceva despre toate astea.
- Tu aşa ai face?
- Eu l-aş căuta pe dobitoc şi i-aş trage un picior zdravăn, să-i zboare fuduliile până-n cap, pentru ca,
după ce vor trebui să i le scoată de-acolo, să nu mai aibă chef să facă pe huhurezul. Da' eu sunt eu. Şi tu
eşti tu.
Simţeam cum teama mi se răspândea prin trup ca un strop de ulei în apă curată.
- Nu-s sigur că mi-ai dat o mână de ajutor, Fermin. A ridicat din umeri şi, săltând cutia, s-a pierdut pe
scări în sus.
Ne-am petrecut restul dimineţii trebăluind prin anticariat. După vreo două ceasuri, tot gândindu-mă la
scrisoare, am conchis că Fermin avea dreptate. Dar tot nu-mi era limpede dacă avea dreptate când mă
sfătuia să am încredere şi să tac ori când îmi spunea să mă duc după nenorocitul ăla şi să-i sculptez o faţă
nouă. Calendarul de pe tejghea arăta 20 decembrie. Aveam la dispoziţie o lună întreagă pentru a lua o
hotărâre.
Ziua a trecut plină de însufleţire şi cu vânzări modeste, dar constante. Fermin nu pierdea nici o ocazie
de a-i lăuda tatei meritele ieslei şi de a-i spune ce bine o nimerise cu acel Prunc Iisus ce părea că poate
ridica greutăţi.
- Fiindcă aţi devenit un as al vânzărilor, mă duc în spate să curăţ şi să pregătesc colecţia pe care ne-a
lăsat-o văduva de alaltăieri în consignaţie.
Am profitat de ocazie, m-am dus după Fermin şi am tras perdeaua din spate. Prietenul meu m-a privit
cam alarmat, aşa că i-am surâs împăciuitor.
- Dacă vrei, te ajut.
- Cum vrei tu, Daniel.
În câteva minute, am deschis cutiile şi am făcut grămezi de cărţi după gen, stare şi dimensiuni. Fermin
nu-şi dezlipea buzele şi-mi evita privirile.
- Fermin...
- Ţi-am mai spus că nu trebuie să te îngrijoreze răvaşul ăla. Soţia ta nu-i o muieruşcă oarecare şi,
când o să vrea să te lase baltă, deie Domnul să nu se-ntâmple nicicând, o să ţi-o spună în faţă şi fără
şmecherii de serial.
- Am recepţionat mesajul, Fermin. Dar nu despre asta-i vorba.
Văzând că mă apropiam, Fermin a ridicat angoasat ochii.
- M-am gândit că azi, după ce închidem, am putea să cinăm împreună, doar noi doi, am început. Aşa,
ca să vorbim de-ale noastre. Despre vizita de ieri. Şi despre tot ce mă îngrijorează, fiindcă simt că au
legătură.
Fermin a pus pe masă cartea pe care o ştergea de praf.
M-a privit descurajat şi a oftat.
- Am dat de belea, Daniel, a şoptit în fine. Şi nu ştiu cum să ies din ea.
I-am pus mâna pe umăr. Pe sub halat, n-am simţit decât piele şi os.
- Atunci dă-mi voie să te ajut. În doi, chestiile astea par mai puţin grave.
M-a privit, pierdut.
- Doar ştii că noi doi am ieşit şi din încurcături mai mari, am insistat.
A surâs trist, nu prea convins de diagnosticul meu.
- Eşti un prieten bun, Daniel.
Nici pe jumătate de bun pe cât merita el, mi-am zis.