carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

11
Când m-am întors în anticariat, tata mi-a aruncat o privire inchizitorială şi s-a uitat la ceasul de mână.
Presupun că se întreba unde fusesem în ultima jumătate de ceas, dar n-a zis nimic. Ocolindu-i privirea, i-
am întins cheia de la demisol.
- Dar nu cobori tu să cauţi cărţile? a întrebat.
- Ba da. Iartă-mă. Mă duc chiar acum.
Tata m-a privit cu coada ochiului.
- Te simţi bine, Daniel?
Am dat din cap că da, prefăcându-mă mirat de întrebare.
Înainte de a-i da ocazia s-o repete, m-am dus să iau de jos cutiile cerute. La demisol se ajungea prin
fundul vestibulului de la intrarea în casă. O uşă metalică încuiată cu un lacăt, aşezată sub partea din faţă a
scării, dădea pe spirala treptelor ce se pierdeau în tenebre, duhnind a umed şi a ceva nelămurit, care te
ducea cu gândul la pământ strivit sub tălpi şi la flori putrezite. Din tavan spânzura un şir scurt de becuri,
care pâlpâiau anemic, conferind locului aerul unui adăpost antiaerian. Am coborât pe trepte până la
demisol şi, ajuns acolo, am căutat pe pipăite întrerupătorul din perete.
Un bec gălbui mi s-a aprins deasupra capului, dezvăluind contururile a ceea ce abia dacă era o debara
suferind de delirul grandorii. Mumii de vechi biciclete fără stăpân, tablouri acoperite de pânze de
păianjen şi cutii de carton îngrămădite pe rafturi din lemn frăgezit de umezeală alcătuiau un decor care te
invita să rămâi acolo doar strictul necesar. Abia când l-am privit m-am gândit ce ciudat era că Bea
hotărâse să coboare din proprie iniţiativă, în loc să mă roage pe mine s-o fac. Cercetând acel labirint de
rămăşiţe şi vechituri, mă întrebam ce alte secrete mai stăteau ascunse acolo.
Conştient de situaţie, am oftat. Vorbele misivei îmi ardeau mintea ca picăturile de acid. Mi-am
promis să nu scociorăsc prin cutii, căutând posibile teancuri de răvaşe parfumate trimise de acel individ.
Dar mi-aş fi încălcat făgăduiala după nici câteva secunde, dacă n-aş fi auzit paşi coborând pe scară.
Ridicând ochii, am dat de Fermin, care privea dezgustat scena.
- Ascultă, aici pute a un leş şi jumătate. Vrei să zici că într-o cutie din astea nu-i ţinută cumva şi
mama lui Merceditas, îmbălsămată între modele de croşetat?
- Dacă tot ai venit, ajută-mă să urc cutiile de care are nevoie tata.
Fermin şi-a suflecat mânecile, gata să se pună pe treabă.
I-am arătat două cutii cu ştampila editurii Vertice, şi am luat fiecare câte una.
- Daniel, arăţi mai rău ca mine. Ai păţit ceva?
- Poate că nu-mi prieşte aerul din demisol.
Fermin nu s-a lăsat păcălit de încercarea mea de-a glumi.
Am pus cutia jos şi m-am aşezat pe ea.
- Pot să te întreb ceva, Fermin?
Fermin şi-a pus cutia jos, făcând-o la rândul lui taburet.
M-am uitat la el, gata să vorbesc, dar vorbele nu mi s-au desprins de pe buze.
- Necazuri în dormitor? a întrebat.
Văzând ce bine mă cunoştea prietenul meu, am roşit.
- Cam aşa ceva.