carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

ce-am căutat fără noroc prin toate mobilele la vedere, tot n-am găsit cheile.
„Să reconstituim faptele", mi-am zis. Îmi aduceam vag aminte că Bea vorbise despre coborârea unei
cutii cu haine de vară. Cu vreo două zile mai înainte. Dacă memoria nu mă înşela, în acea zi Bea purta
paltonul gri pe care i-l dăruisem cu ocazia primei noastre aniversări. Talentele mele deductive m-au făcut
să zâmbesc, şi am deschis şifonierul ca să caut paltonul printre hainele Beei. Era acolo. Dacă tot ce
învăţasem citindu-i pe Conan Doyle şi pe discipolii lui era corect, cheile tatei trebuiau să fie într-un
buzunar al acelui palton. Mi-am afundat mâinile în cel din dreapta şi am dat de două monede şi două
bomboane mentolate, ca acelea pe care ţi le ofereau prin farmacii. Am trecut la al doilea buzunar şi am
avut bucuria de a-mi vedea teza confirmată. Degetele mele au atins mănunchiul de chei.
Si încă un lucru.
In buzunar era o bucată de hârtie. Am scos cheile şi, şovăind, am hotărât să scot şi hârtia. Era
probabil o listă de cumpărături pe care şi-o pregătise Bea ca nu cumva să uite ceva.
Am cercetat-o atent: era un plic. Unul adresat lui Beatriz Aguilar, iar ştampila era datată săptămâna
trecută. Fusese trimis pe adresa părinţilor Beei, nu în strada Banta Ana. L-am răsucit şi, citind numele
expeditorului, cheile de la demisol mi-au căzut din mână:
Pablo Cascos Buendía
Deconcertat, m-am aşezat pe pat, cu ochii la plic. Pablo Cascos Buendia era logodit cu Bea pe când
începuserăm să flirtăm. Fiu al unei familii bine situate, proprietara mai multor şantiere navale şi fabrici în
El Ferrol, tipul, care nu fusese nicicând favoritul meu, şi nici eu al lui, îşi făcea pe atunci armata ca
sublocotenent. De când îi scrisese că rupea logodna, Bea nu mai auzise de el. Până acum.
Ce căuta o scrisoare de dată recentă de la fostul ei logodnic într-un buzunar de la paltonul Beei?
Plicul era deschis, dar pentru o clipă scrupulele m-au împiedicat să scot scrisoarea. Mi-am dat seama că
pentru întâia oară o spionam şi eram gata să pun plicul la loc şi s-o şterg de acolo. Dar momentul meu de
virtute a durat doar câteva clipe. Orice simţământ de vină şi ruşine mi s-a evaporat înainte de-a ajunge la
capătul primului paragraf.
Dragă Beatriz,
Sper că eşti bine şi fericită în noua ta viaţă din Barcelona. În aceste luni, n-am primit răspuns la scrisorile pe care ţi le-am trimis şi mă
întreb uneori ce-am făcut pentru ca tu să nu vrei să ştii de mine. Înţeleg că eşti măritată şi ai un fiu şi poate că nu-i potrivit să-ţi scriu, dar
trebuie să-ţi mărturisesc că, oricât de mult timp a trecut, nu te pot uita, deşi am încercat, şi nu mi-e ruşine să recunosc că tot te mai
iubesc.
Şi viaţa mea a apucat-o pe un drum nou. Acum un an, am devenit director comercial al unei importante edituri. Ştiu ce mult însemnau
cărţile pentru tine, şi faptul că pot să lucrez printre ele mă face să mă simt mai aproape de tine. Biroul meu e la filiala din Madrid, deşi fac
adeseori călătorii în interes de serviciu prin toată Spania.
Mă gândesc neîncetat la tine, la viaţa pe care am fi putut-o duce împreună, la fiii pe care i-am fi putut avea... În fiecare zi mă întreb
dacă soţul tău ştie să te facă fericită şi dacă nu te-ai măritat cu el forţată de împrejurări. Nu pot crede că tot ce-ţi doreşti e viaţa modestă
pe care el ţi-o oferă. Te cunosc bine. Am fost camarazi şi prieteni, şi între noi n-au existat secrete. Îţi aminteşti după-amiezile petrecute
împreună pe plaja San Pol? Îţi aminteşti planurile şi visurile pe care le împărtăşeam, promisiunile pe care ni le făceam? Niciodată şi alături
de nimeni altcineva nu m-am simţit ca atunci. De când am rupt logodna, am ieşit cu câteva fete, dar ştiu că nici una nu se compară cu
tine. Ori de câte ori sărut alte buze, mă gândesc la ale tale şi, ori de câte ori mângâi pielea uneia dintre ele, o simt pe a ta.
Peste o lună voi veni la Barcelona, la birourile editurii, pentru a discuta cu angajaţii despre viitoarea restructurare a firmei. Adevărul e
că aş putea-o face şi prin poştă sau telefon. Dar motivul real al acestei călătorii e doar nădejdea de a te putea vedea. Ştiu că mă vei
crede nebun, dar e mai bine aşa decât să crezi că te-am uitat. Sosesc pe 20 ianuarie şi trag la hotelul Ritz de pe Gran Via. Te rog, îţi cer
să ne vedem, chiar dacă doar o clipă, ca să-ţi pot spune personal tot ce-i în sufletul meu. Am făcut o rezervare la restaurantul hotelului
pentru ziua de 21, orele 14:00. Te voi aştepta acolo. Dacă vii, voi fi cel mai fericit bărbat din lume şi voi şti că visurile de a-ţi recâştiga
iubirea nu-s deşarte.
Te iubesc dintotdeauna,
PABLO