carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

28.11.2019 Views

10A doua zi, efectul publicitar al ieslei luminate şi-a confirmat eficienţa, şi l-am văzut pe tata zâmbindpentru prima oară după săptămâni, în timp ce nota câteva vânzări în registrul contabil. De la primele oreale dimineţii veneau cu picătura clienţi vechi, care de mult nu se-mai arătaseră prin anticariat, şi alţii noi,care ne vizitau întâia oară. L-am lăsat pe tata să se ocupe de toţi cu talentul lui de expert şi a fost oplăcere să-l privesc cum se bucura recomandându-le titluri, trezindu-le curiozitatea şi intuindu-legusturile şi interesele. Ziua se anunţa bună, prima zi bună după multe săptămâni.- Daniel, ar trebui să scoţi colecţiile de clasici cu ilustraţii pentru copii. Cele de la editura Vertice,cu cotorul albastru.- Cred că-s la demisol. Ai cheile?- Mi le-a cerut Bea alaltăieri, ca să ducă nu ştiu ce lucruri de-ale copilului. Nu cred că mi le-a datînapoi. Uită-te în sertar.- Aici nu-s. Urc o clipă la noi, să le caut.L-am lăsat pe tata cu un domn abia intrat, care căuta o istorie a cafenelelor din Barcelona, şi m-amdus la scara din spate. Apartamentul unde locuiam Bea şi cu mine era înalt şi, pe lângă că era foarteluminos, avea scăriţe ce urcau şi coborau, întărind sufletul şi muşchii. Pe drum, m-am încrucişat cuEdelmira, văduva de la trei, fostă balerină, care acum îşi câştiga existenţa pictând de mână acasă fecioareşi sfinţi. Prea mulţii ani petrecuţi pe scena teatrului Arnau îi făcuseră praf genunchii, iar acum trebuia săse ţină de balustradă cu ambele mâini, pentru a parcurge câteva scări, dar chiar şi aşa era mereu cuzâmbetul pe buze şi avea mereu ceva amabil de spus.- Ce face frumoasa ta soţioară, Daniel?- Nu-i aşa frumoasă ca dumneavoastră, dona Edelmira.Vă ajut să coborâţi?Ca mai mereu, Edelmira m-a refuzat şi i-a transmis salutări lui Fermin, care îi făcea complimente şipropuneri indecente ori de câte ori o întâlnea.Când am deschis uşa apartamentului, încă se mai simţeau parfumul Beei şi amestecul de aromeemanat de copii şi de lucrurile lor. Bea se scula îndeobşte devreme şi-l scotea pe Julian la plimbare, înspectaculosul cărucior Jane pe care ni-l dăruise Fermin şi căruia cu toţii îi spuneam Mercedesul.- Bea? am strigat-o.Apartamentul era mic şi ecoul vocii mi s-a întors înainte de-a putea închide uşa după mine. M-amoprit în sufragerie, încercând să refac procesul mental al soţiei mele şi să deduc unde pusese cheile de lademisol. Bea era mult mai ordonată şi metodică decât mine. Am luat la rând sertarele bufetului dinsufragerie, unde obişnuia să ţină chitanţe, scrisori nerezolvate şi monede disparate. Apoi am trecut lamăsuţe, fructiere şi rafturi.Următoarea oprire am făcut-o în bucătărie, unde era o vitrină în care Bea punea îndeobşte bilete şinote cu tot ce trebuia să ţină minte. Soarta mi-a fost ostilă, aşa că am ajuns în dormitor şi, stând înpicioare în faţa patului, am privit în jur cu spirit analitic. Bea ocupa trei sferturi din şifonierul, sertareleşi instalaţiile din dormitor. Argumenta că eu mă îmbrăcam mereu la fel şi că-mi ajungea un colţ dingarderob. Ordinea din sertarele ei mă depăşea prin sofisticare.Răscolind" prin spaţiile adjudecate de soţia mea, m-a copleşit o oarecare senzaţie de vină, dar după

ce-am căutat fără noroc prin toate mobilele la vedere, tot n-am găsit cheile.„Să reconstituim faptele", mi-am zis. Îmi aduceam vag aminte că Bea vorbise despre coborârea uneicutii cu haine de vară. Cu vreo două zile mai înainte. Dacă memoria nu mă înşela, în acea zi Bea purtapaltonul gri pe care i-l dăruisem cu ocazia primei noastre aniversări. Talentele mele deductive m-au făcutsă zâmbesc, şi am deschis şifonierul ca să caut paltonul printre hainele Beei. Era acolo. Dacă tot ceînvăţasem citindu-i pe Conan Doyle şi pe discipolii lui era corect, cheile tatei trebuiau să fie într-unbuzunar al acelui palton. Mi-am afundat mâinile în cel din dreapta şi am dat de două monede şi douăbomboane mentolate, ca acelea pe care ţi le ofereau prin farmacii. Am trecut la al doilea buzunar şi amavut bucuria de a-mi vedea teza confirmată. Degetele mele au atins mănunchiul de chei.Si încă un lucru.In buzunar era o bucată de hârtie. Am scos cheile şi, şovăind, am hotărât să scot şi hârtia. Eraprobabil o listă de cumpărături pe care şi-o pregătise Bea ca nu cumva să uite ceva.Am cercetat-o atent: era un plic. Unul adresat lui Beatriz Aguilar, iar ştampila era datată săptămânatrecută. Fusese trimis pe adresa părinţilor Beei, nu în strada Banta Ana. L-am răsucit şi, citind numeleexpeditorului, cheile de la demisol mi-au căzut din mână:Pablo Cascos BuendíaDeconcertat, m-am aşezat pe pat, cu ochii la plic. Pablo Cascos Buendia era logodit cu Bea pe cândîncepuserăm să flirtăm. Fiu al unei familii bine situate, proprietara mai multor şantiere navale şi fabrici înEl Ferrol, tipul, care nu fusese nicicând favoritul meu, şi nici eu al lui, îşi făcea pe atunci armata casublocotenent. De când îi scrisese că rupea logodna, Bea nu mai auzise de el. Până acum.Ce căuta o scrisoare de dată recentă de la fostul ei logodnic într-un buzunar de la paltonul Beei?Plicul era deschis, dar pentru o clipă scrupulele m-au împiedicat să scot scrisoarea. Mi-am dat seama căpentru întâia oară o spionam şi eram gata să pun plicul la loc şi s-o şterg de acolo. Dar momentul meu devirtute a durat doar câteva clipe. Orice simţământ de vină şi ruşine mi s-a evaporat înainte de-a ajunge lacapătul primului paragraf.Dragă Beatriz,Sper că eşti bine şi fericită în noua ta viaţă din Barcelona. În aceste luni, n-am primit răspuns la scrisorile pe care ţi le-am trimis şi măîntreb uneori ce-am făcut pentru ca tu să nu vrei să ştii de mine. Înţeleg că eşti măritată şi ai un fiu şi poate că nu-i potrivit să-ţi scriu, dartrebuie să-ţi mărturisesc că, oricât de mult timp a trecut, nu te pot uita, deşi am încercat, şi nu mi-e ruşine să recunosc că tot te maiiubesc.Şi viaţa mea a apucat-o pe un drum nou. Acum un an, am devenit director comercial al unei importante edituri. Ştiu ce mult însemnaucărţile pentru tine, şi faptul că pot să lucrez printre ele mă face să mă simt mai aproape de tine. Biroul meu e la filiala din Madrid, deşi facadeseori călătorii în interes de serviciu prin toată Spania.Mă gândesc neîncetat la tine, la viaţa pe care am fi putut-o duce împreună, la fiii pe care i-am fi putut avea... În fiecare zi mă întrebdacă soţul tău ştie să te facă fericită şi dacă nu te-ai măritat cu el forţată de împrejurări. Nu pot crede că tot ce-ţi doreşti e viaţa modestăpe care el ţi-o oferă. Te cunosc bine. Am fost camarazi şi prieteni, şi între noi n-au existat secrete. Îţi aminteşti după-amiezile petrecuteîmpreună pe plaja San Pol? Îţi aminteşti planurile şi visurile pe care le împărtăşeam, promisiunile pe care ni le făceam? Niciodată şi alăturide nimeni altcineva nu m-am simţit ca atunci. De când am rupt logodna, am ieşit cu câteva fete, dar ştiu că nici una nu se compară cutine. Ori de câte ori sărut alte buze, mă gândesc la ale tale şi, ori de câte ori mângâi pielea uneia dintre ele, o simt pe a ta.Peste o lună voi veni la Barcelona, la birourile editurii, pentru a discuta cu angajaţii despre viitoarea restructurare a firmei. Adevărul ecă aş putea-o face şi prin poştă sau telefon. Dar motivul real al acestei călătorii e doar nădejdea de a te putea vedea. Ştiu că mă veicrede nebun, dar e mai bine aşa decât să crezi că te-am uitat. Sosesc pe 20 ianuarie şi trag la hotelul Ritz de pe Gran Via. Te rog, îţi cersă ne vedem, chiar dacă doar o clipă, ca să-ţi pot spune personal tot ce-i în sufletul meu. Am făcut o rezervare la restaurantul hoteluluipentru ziua de 21, orele 14:00. Te voi aştepta acolo. Dacă vii, voi fi cel mai fericit bărbat din lume şi voi şti că visurile de a-ţi recâştigaiubirea nu-s deşarte.Te iubesc dintotdeauna,PABLO

10

A doua zi, efectul publicitar al ieslei luminate şi-a confirmat eficienţa, şi l-am văzut pe tata zâmbind

pentru prima oară după săptămâni, în timp ce nota câteva vânzări în registrul contabil. De la primele ore

ale dimineţii veneau cu picătura clienţi vechi, care de mult nu se-mai arătaseră prin anticariat, şi alţii noi,

care ne vizitau întâia oară. L-am lăsat pe tata să se ocupe de toţi cu talentul lui de expert şi a fost o

plăcere să-l privesc cum se bucura recomandându-le titluri, trezindu-le curiozitatea şi intuindu-le

gusturile şi interesele. Ziua se anunţa bună, prima zi bună după multe săptămâni.

- Daniel, ar trebui să scoţi colecţiile de clasici cu ilustraţii pentru copii. Cele de la editura Vertice,

cu cotorul albastru.

- Cred că-s la demisol. Ai cheile?

- Mi le-a cerut Bea alaltăieri, ca să ducă nu ştiu ce lucruri de-ale copilului. Nu cred că mi le-a dat

înapoi. Uită-te în sertar.

- Aici nu-s. Urc o clipă la noi, să le caut.

L-am lăsat pe tata cu un domn abia intrat, care căuta o istorie a cafenelelor din Barcelona, şi m-am

dus la scara din spate. Apartamentul unde locuiam Bea şi cu mine era înalt şi, pe lângă că era foarte

luminos, avea scăriţe ce urcau şi coborau, întărind sufletul şi muşchii. Pe drum, m-am încrucişat cu

Edelmira, văduva de la trei, fostă balerină, care acum îşi câştiga existenţa pictând de mână acasă fecioare

şi sfinţi. Prea mulţii ani petrecuţi pe scena teatrului Arnau îi făcuseră praf genunchii, iar acum trebuia să

se ţină de balustradă cu ambele mâini, pentru a parcurge câteva scări, dar chiar şi aşa era mereu cu

zâmbetul pe buze şi avea mereu ceva amabil de spus.

- Ce face frumoasa ta soţioară, Daniel?

- Nu-i aşa frumoasă ca dumneavoastră, dona Edelmira.

Vă ajut să coborâţi?

Ca mai mereu, Edelmira m-a refuzat şi i-a transmis salutări lui Fermin, care îi făcea complimente şi

propuneri indecente ori de câte ori o întâlnea.

Când am deschis uşa apartamentului, încă se mai simţeau parfumul Beei şi amestecul de arome

emanat de copii şi de lucrurile lor. Bea se scula îndeobşte devreme şi-l scotea pe Julian la plimbare, în

spectaculosul cărucior Jane pe care ni-l dăruise Fermin şi căruia cu toţii îi spuneam Mercedesul.

- Bea? am strigat-o.

Apartamentul era mic şi ecoul vocii mi s-a întors înainte de-a putea închide uşa după mine. M-am

oprit în sufragerie, încercând să refac procesul mental al soţiei mele şi să deduc unde pusese cheile de la

demisol. Bea era mult mai ordonată şi metodică decât mine. Am luat la rând sertarele bufetului din

sufragerie, unde obişnuia să ţină chitanţe, scrisori nerezolvate şi monede disparate. Apoi am trecut la

măsuţe, fructiere şi rafturi.

Următoarea oprire am făcut-o în bucătărie, unde era o vitrină în care Bea punea îndeobşte bilete şi

note cu tot ce trebuia să ţină minte. Soarta mi-a fost ostilă, aşa că am ajuns în dormitor şi, stând în

picioare în faţa patului, am privit în jur cu spirit analitic. Bea ocupa trei sferturi din şifonierul, sertarele

şi instalaţiile din dormitor. Argumenta că eu mă îmbrăcam mereu la fel şi că-mi ajungea un colţ din

garderob. Ordinea din sertarele ei mă depăşea prin sofisticare.

Răscolind" prin spaţiile adjudecate de soţia mea, m-a copleşit o oarecare senzaţie de vină, dar după

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!