carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

10
A doua zi, efectul publicitar al ieslei luminate şi-a confirmat eficienţa, şi l-am văzut pe tata zâmbind
pentru prima oară după săptămâni, în timp ce nota câteva vânzări în registrul contabil. De la primele ore
ale dimineţii veneau cu picătura clienţi vechi, care de mult nu se-mai arătaseră prin anticariat, şi alţii noi,
care ne vizitau întâia oară. L-am lăsat pe tata să se ocupe de toţi cu talentul lui de expert şi a fost o
plăcere să-l privesc cum se bucura recomandându-le titluri, trezindu-le curiozitatea şi intuindu-le
gusturile şi interesele. Ziua se anunţa bună, prima zi bună după multe săptămâni.
- Daniel, ar trebui să scoţi colecţiile de clasici cu ilustraţii pentru copii. Cele de la editura Vertice,
cu cotorul albastru.
- Cred că-s la demisol. Ai cheile?
- Mi le-a cerut Bea alaltăieri, ca să ducă nu ştiu ce lucruri de-ale copilului. Nu cred că mi le-a dat
înapoi. Uită-te în sertar.
- Aici nu-s. Urc o clipă la noi, să le caut.
L-am lăsat pe tata cu un domn abia intrat, care căuta o istorie a cafenelelor din Barcelona, şi m-am
dus la scara din spate. Apartamentul unde locuiam Bea şi cu mine era înalt şi, pe lângă că era foarte
luminos, avea scăriţe ce urcau şi coborau, întărind sufletul şi muşchii. Pe drum, m-am încrucişat cu
Edelmira, văduva de la trei, fostă balerină, care acum îşi câştiga existenţa pictând de mână acasă fecioare
şi sfinţi. Prea mulţii ani petrecuţi pe scena teatrului Arnau îi făcuseră praf genunchii, iar acum trebuia să
se ţină de balustradă cu ambele mâini, pentru a parcurge câteva scări, dar chiar şi aşa era mereu cu
zâmbetul pe buze şi avea mereu ceva amabil de spus.
- Ce face frumoasa ta soţioară, Daniel?
- Nu-i aşa frumoasă ca dumneavoastră, dona Edelmira.
Vă ajut să coborâţi?
Ca mai mereu, Edelmira m-a refuzat şi i-a transmis salutări lui Fermin, care îi făcea complimente şi
propuneri indecente ori de câte ori o întâlnea.
Când am deschis uşa apartamentului, încă se mai simţeau parfumul Beei şi amestecul de arome
emanat de copii şi de lucrurile lor. Bea se scula îndeobşte devreme şi-l scotea pe Julian la plimbare, în
spectaculosul cărucior Jane pe care ni-l dăruise Fermin şi căruia cu toţii îi spuneam Mercedesul.
- Bea? am strigat-o.
Apartamentul era mic şi ecoul vocii mi s-a întors înainte de-a putea închide uşa după mine. M-am
oprit în sufragerie, încercând să refac procesul mental al soţiei mele şi să deduc unde pusese cheile de la
demisol. Bea era mult mai ordonată şi metodică decât mine. Am luat la rând sertarele bufetului din
sufragerie, unde obişnuia să ţină chitanţe, scrisori nerezolvate şi monede disparate. Apoi am trecut la
măsuţe, fructiere şi rafturi.
Următoarea oprire am făcut-o în bucătărie, unde era o vitrină în care Bea punea îndeobşte bilete şi
note cu tot ce trebuia să ţină minte. Soarta mi-a fost ostilă, aşa că am ajuns în dormitor şi, stând în
picioare în faţa patului, am privit în jur cu spirit analitic. Bea ocupa trei sferturi din şifonierul, sertarele
şi instalaţiile din dormitor. Argumenta că eu mă îmbrăcam mereu la fel şi că-mi ajungea un colţ din
garderob. Ordinea din sertarele ei mă depăşea prin sofisticare.
Răscolind" prin spaţiile adjudecate de soţia mea, m-a copleşit o oarecare senzaţie de vină, dar după