carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

7
I-am mulţumit lui Luisito pentru informaţii şi am grăbit pasul, sperând să am noroc şi să ajung la
anticariat înainte ca tata să se întoarcă de la treburi şi să-mi observe lipsa.
Plăcuţa cu „Închis" era tot pe uşă. Am descuiat, am luat-o şi m-am dus în spatele tejghelei, convins că
nici un client nu se apropiase de anticariat în cele aproape patruzeci şi cinci de minute cât lipsisem.
N-aveam nici o treabă, aşa că am început să mă gândesc ce să fac cu Contele de Monte-Cristo şi cum
să abordez subiectul cu Fermin, când va veni. Nu voiam să-l sperii mai mult decât era necesar, dar vizita
străinului şi încercarea neizbutită de-a afla ce era cu el mă neliniştiseră. În orice altă situaţie, i-aş fi
istorisit pur şi simplu ce se întâmplase, dar mi-am zis că de astă dată trebuia să procedez cu tact. De la o
vreme, Fermin era foarte abătut şi prost dispus. Şi tot de la o vreme, încercam să-l alin cu bietele-mi
glume, dar nimic nu izbutea să-i smulgă un zâmbet.
- Fermin, nu mai şterge atâta praful de pe cărţi, că în curând ai să rămâi cu alea roz, nu cu alea negre,
i-am zis odată, făcând aluzie la culoarea pe care criticii începeau s-o atribuie pe atunci istoriilor cu crimă
şi pedeapsă care ne soseau cu pipeta în traduceri ipocrite.
Departe de-a răspunde cu un zâmbet pios la un banc atât de prost, Fermin se agăţa de orice ca să
izbucnească în invective demoralizate şi îngreţoşate.
- Pe viitor, toate vor fi negre, căci în a doua jumătate a acestui secol sângeros totul duhneşte a
falsitate şi crimă ca eufemism, dădea el sentinţa.
„Iar începe", îmi ziceam. „Apocalipsa după Sfântul Fermin Romero de Torres."
- Nici chiar aşa, Fermin. Soarele ar trebui să-ţi dea mai mult. Scria alaltăieri la gazetă că vitamina D
ne creşte încrederea în aproapele nostru.
- Mai scria şi că o terfeloagă cu poemele unui favorit al lui Franco face senzaţie în literatura
universală, dar că nu se vinde în nici o librărie de dincolo de Mostoles, a replicat.
Când se lăsa în voia pesimismului organic, era preferabil să nu te pui cu el.
- Ştii, Daniel? Uneori cred că Darwin s-a înşelat şi că în realitate omul se trage din porc, deoarece în
opt din zece hominizi e un cârnat care aşteaptă să fie descoperit, argumenta.
- Uite ce-i, Fermin, îmi place mai mult când abordezi totul dintr-un punct de vedere umanist şi pozitiv,
ca alaltăieri, când ziceai că, în fond, oamenii nu-s răi, doar speriaţi.
- Oi fi făcut hipoglicemie. Mare nerozie.
Fermin cel glumeţ, aşa cum îmi place să-l ţin minte, bătea pe atunci în retragere, lăsând locul unui
bărbat chinuit de griji şi bântuit de vânturi rele, pe care nu voia să le împărtăşească nimănui. Uneori, când
se credea la adăpost de priviri străine, părea să se ghemuiască prin colţuri, lăsându-se ros de angoase.
Slăbise şi, fiind doar un sac de cartilagii, arăta îngrijorător. Îi atrăsesem atenţia de două ori, dar refuza să
accepte că ar avea vreo problemă şi băga gunoiul sub covor cu scuze ciudate.
- N-am nimic, Daniel. Dar, de când m-am apucat să urmăresc meciurile din campionat, ori de câte ori
pierde Barca îmi scade tensiunea. Cu un singur cubuleţ de caşcaval manchego ajung ca un taur.
- Eşti sigur? Păi, n-ai fost niciodată la un meci de fotbal.
- Aşa crezi tu. Practic, eu şi Kubala[10] am crescut împreună.
- Da, dar pari un rebut. Ori eşti bolnav, ori nu-ţi porţi deloc de grijă.
Drept răspuns, îmi arăta doi bicepşi ca purceii fripţi şi zâmbea ca unul care vinde pastă de dinţi din