carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

5
La ceasul acela, echipajele mai multor nave comerciale şi militare ancorate în port se aventuraseră pe
Ramblas în sus, să-şi sature felurite pofte. Constatând cererea, oferta se întrupase la colţ de stradă în
ceata de schimb a unor doamne de închiriat, ce păreau să poarte în spate un kilometraj substanţial şi să
ofere un tarif cât mai mic pentru a porni aparatul de taxat. Întrezăream cu nelinişte printre fustele
cambrate peste varice şi cicatrice purpurii, ce te dureau la simpla privire, chipuri fanate şi un aer general
de ultimă staţie înainte de depou, care trezea orice, numai senzualitate nu. "Multe luni trebuie să fi stat un
marinar în larg ca să le muşte din momeală", mi-am zis, dar - spre surprinderea mea - străinul s-a oprit să
cocheteze cu două dintre acele doamne, peste care trecuseră fără menajamente multe primăveri lipsite de
floare, ca şi cum erau nişte frumuseţi de cabaret fin.
- Să trăieşti, inimioară, las' că-ţi iau eu douăzeci de ani din spinare de cum ne-o punem, am auzit-o
spunând pe una dintre ele, pe care aş fi putut-o lua drept bunica lui Oswaldo, copistul.
„De cum v-o puneţi, îl şi omori", mi-am spus. Dar, cu un gest prudent, străinul a refuzat invitaţia.
- Altă dată, frumoaso, a răspuns, pornind spre Raval[8]. L-am urmat încă vreo sută de metri, până s-a
oprit în faţa unui portal strâmt şi întunecos, situat aproape vizavi de hanul Europa. L-am privit cum
dispărea înăuntru şi am adăstat o jumătate de minut înainte de a-l urma.
Dincolo de prag, am dat peste o scară sumbră, ce se pierdea în măruntaiele clădirii, părea înclinată la
babord şi, ţinând seama de izul de umezeală şi greutăţile pe care le avea cu ţevile de scurgere, stătea să
se prăbuşească în catacombele din Raval. Pe o latură din vestibul era un soi de gheretă, din care un tip
unsuros, în tricou şi bretele, cu scobitoarea între buze şi tranzistorul pe un post din lumea taurilor, mi-a
aruncat o privire între întrebătoare şi ostilă.
- Eşti singur? a întrebat, vag intrigat.
Nu trebuia să fiu linx ca să deduc că mă aflam la uşa unui local ce închiria odăi cu ora şi că singura
notă discordantă a vizitei mele era că nu venisem de mână cu o Venus de chilipir, aidoma celor ce
patrulau la colţ de stradă.
- Dacă vrei, îţi trimit o fată, a propus, pregătindu-mi deja pachetul cu prosop, săpun şi ceva ce
intuiam că era un cauciuc sau alt obiect de profilaxie in extremis[9].
- De fapt, nu voiam decât să vă pun o întrebare, am început.
Portarul a dat ochii peste cap.
- Costă douăzeci de pesete jumătatea de oră, cu iapa ta.
- Tentant. Poate altă dată. Dar voiam să întreb dacă acum vreo două minute a urcat un domn. În vârstă.
În formă nu prea bună. Singur. Fără iapă.
Portarul s-a încruntat. Am observat că mă degradase instantaneu din client în muscă sâcâitoare.
- N-am văzut pe nimeni. Haide, cară-te înainte să-l anunţ pe Tonet.
Am presupus că Tonet nu era un tip plăcut. Am pus monedele ce-mi mai rămăseseră pe tejghea şi i-am
surâs împăciuitor. Banii s-au făcut nevăzuţi ca insectele; mâinile cu degetare din plastic ale portarului
păreau nişte limbi de cameleon. Nevăzut, necunoscut.
- Ce vrei să ştii?
- Locuieşte aici domnul despre care v-am vorbit?
- A închiriat o cameră acum o săptămână.