carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

9
Mireasa era îmbrăcată în alb şi, cu toate că n-avea prea multe podoabe şi accesorii, n-a mai existat în
întreaga istorie o femeie care să pară mai frumoasă în ochii logodnicului ei decât Bernarda în acea zi de
început de februarie, în care soarele strălucea în piaţa bisericii Santa Ana. Don Gustavo Barcel6, care
cumpărase parcă toate florile din Barcelona pentru a inunda intrarea în biserică, a plâns ca Maria
Magdalena, iar preotul prieten al mirelui ne-a uimit pe toţi cu o predică lucidă, ce i-a smuls lacrimi chiar
şi Beei, care nu era o pradă uşoară.
Eu era să scap inelele, dar totul a fost dat uitării când, după preliminarii, preotul l-a invitat pe Fermin
să sărute mireasa. Atunci m-am întors o clipă şi mi s-a părut că zăresc în fundul bisericii un necunoscut
care mă privea zâmbind. Nu ştiu de ce, dar pentru o clipă am fost sigur că străinul era chiar Prizonierul
cerului. Cu toate astea, când m-am uitat din nou, nu mai era acolo. Lângă mine, Fermin a îmbrăţişat-o
strâns pe Bernarda şi, fără jenă, i-a plantat pe buze un sărut, care a trezit ovaţii dirijate de preot.
În ziua aceea, văzând cum prietenul meu săruta femeia pe care o iubea, mi s-a năzărit că acel moment,
acea clipă furată timpului şi lui Dumnezeu, merita toate zilele de mizerie care ne aduseseră până acolo şi
atâtea altele, care ne aşteptau cu siguranţă când vom reveni la viaţă; şi că tot ce era decent şi curat pe
lumea asta şi toate lucrurile pentru care merita să respiri mai departe erau pe acele buze, în acele mâini şi
în privirile celor doi norocoşi care, eram sigur, aveau să rămână împreună până la sfârşitul zilelor.