carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

diferenţele dintre siluetele şi taliile lor.
O fotografie a părinţilor mei din ziua nunţii ne privea de pe o poliţă.
Am rămas toţi trei în sufragerie, stând jos şi privindu-ne uluiţi.
- Ca două picături de apă, a murmurat Fermin.
Bea mă privea cu coada ochiului, încercând să-mi descifreze gândurile. M-a luat de mână, hotărâtă să
schimbe vorba.
- Şi cum a fost petrecerea? a întrebat.
- La locul ei, a asigurat-o Fermin. Şi a doamnelor?
- A noastră n-a fost câtuşi de puţin la locul ei.
Fermin m-a privit grav.
- Fii sigur că în chestii din astea femeile-s mai pişichere ca noi.
Bea a zâmbit enigmatic.
- Femeile-s pişichere, Fermin?
- Te rog să-mi ierţi greşeala de neiertat, dona Beatriz, spumosul de Penedes îmi curge prin vene şi mă
face să spun prostii. Dumnezeu mi-e martor că eşti un model de virtute şi fineţe şi, decât să insinueze cea
mai mică golănie, servitorul tău ar prefera să amuţească şi să-şi petreacă restul zilelor trăind în tăcută
penitenţă într-o chilie mănăstirească.
- N-ai tu norocul ăsta, am ripostat.
- Mai bine să nu vorbim despre asta, ne-a întrerupt Bea, privindu-ne ca pe doi puşti de unsprezece
ani. Acum presupun că vă veţi face tradiţionala plimbare pe dig dinaintea nunţii, a zis.
Fermin şi eu ne-am uitat unul la celălalt.
- Hai. Ştergeţi-o. Ar fi bine ca dimineaţă să fiţi la biserică la timp...