carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

2
După o oră şi jumătate de muzică, băutură şi dans licenţios, am făcut o pauză şi, apropiindu-mă de bar,
am cerut ceva fără alcool, căci nu credeam că mai puteam înghiţi nici măcar o picătură de rom cu lămâie,
băutura oficială a nopţii. Chelnerul mi-a turnat apă rece într-un pahar, iar eu m-am sprijinit cu spatele de
tejghea; privind cum chefuiau oaspeţii. Nu observasem că, la celălalt capăt al tejghelei, stătea Rociito.
Ţinea un pahar cu şampanie în mâini şi privea melancolic petrecerea organizată chiar de ea. După
spusele lui Fermin, am calculat că Rociito trebuia să aibă vreo treizeci şi cinci de ani, dar cei aproape
douăzeci de ani petrecuţi în breaslă lăsaseră multe urme şi, chiar în acel semiîntuneric colorat, regina
străzii Escudellers părea mai în vârstă.
Zâmbindu-i, m-am apropiat de ea.
- Rociito, eşti mai frumoasă ca niciodată, am minţit. Îşi pusese cele mai bune haine şi în părul ei se
observau strădaniile celui mai bun coafor de pe strada Conde del Asalto, dar mi s-a părut că în noaptea
aceea Rociito era mai tristă ca niciodată.
- Te simţi bine, Rociito?
- Uite ce-i, băieţaş, mă ţin pe picioare şi tot mai am chef să dansez.
Nu-şi lua ochii de la Fermin, şi mi-am dat seama că avea să vadă mereu în el pe campionul care o
salvase de un peşte de doi bani şi care, după douăzeci de ani trăiţi în stradă, era probabil singurul om ce
meritase să fie cunoscut.
- Don Daniel, nu vreau să-i spun lui Fermin, dar mâine nu vin la nuntă.
- Ce tot spui, Rociito? Fermin ţi-a rezervat locul de onoare...
Rociito a plecat privirea.
- Ştiu, dar nu pot veni.
- De ce? am întrebat, cu toate că îmi închipuiam răspunsul.
- Păi, mi-ar părea rău, deşi vreau ca Fermin să fie fericit cu soţia lui.
Rociito a început să plângă. Neştiind ce să-i zic, am îmbrăţişat-o.
- Ştii că l-am iubit dintotdeauna? De când l-am cunoscut. Ştiu că nu-s femeia potrivită pentru el, că el
mă vede ca pe-o... ei bine, ca pe Rociito.
- Fermin te iubeşte, să nu uiţi asta niciodată. Ruşinată, s-a desprins, ştergându-şi lacrimile. Mi-a
zâmbit, ridicând din umeri.
- Iartă-mă, sunt o proastă şi, după două picături, nu mai ştiu ce spun.
- Lasă, nu-i nimic.
I-am întins paharul meu cu apă, iar ea l-a acceptat.
- Într-o zi îţi dai seama că tinereţea a zburat, ştii, şi că trenul s-a dus.
- Vine mereu câte un tren. Mereu.
Rociito a încuviințat.
- De asta n-am să vin la nuntă, don Daniel. În urmă cu mai multe luni, am cunoscut un domn din Reus.
Om bun. Văduv. Tată bun. Vinde fier vechi şi, ori de câte ori trece prin Barcelona, vine să mă vadă. M-a
cerut de nevastă. Nici unul dintre noi nu-şi face visuri, ştii cum e. E tare greu să îmbătrâneşti de unul
singur, iar eu ştiu deja că trupul nu mă mai lasă să fac trotuarul. Jaumet, domnul din Reus, m-a rugat să fac
o călătorie cu el. Copiii i-au plecat deja de-acasă, iar el a muncit toată viaţa. Zice că vrea să vadă lumea