carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

pasărea începuse să repete, cu o dicţie perfectă, rima Franco, ied încornorat, mădularul te-a lăsat, pe
care n-am avut nici o îndoială de la cine o învăţase. Cel puţin, străinul dădea dovadă de un oarecare simţ
al umorului şi de convingeri de mare risc, ceea ce pe atunci era de-o raritate la fel de mare ca şi fustele
până deasupra genunchiului.
Distras de incident, m-am zis că-l pierdusem din vedere, dar curând i-am detectat silueta şifonată în
faţa vitrinei de la bijuteria Bagues, Am înaintat pe ascuns până la unul dintre chioşcurile de copişti care
flancau intrarea în palatul Virreina şi l-am privit în tihnă. Ochii îi străluceau ca rubinele, iar spectacolul
aurului şi gemelor preţioase din spatele geamului antiglonţ părea să-i fi trezit o pornire atât de desfrânată,
încât nici un şir de dansatoare din cabaretul La Criolla, în epoca lui de glorie, nu i-ar fi putut-o potoli.
- O scrisoare de dragoste, o cerere, o rugăminte adresată unei excelenţe la alegere, un spontan noiprin-prezenta
pentru părinţii poporului, tinere?
Copistul din chioşcul pe care mi-l alesesem drept ascunzătoare ieşise în faţa gheretei precum un preot
confesor şi mă privea dornic să-mi ofere serviciile lui. Afişul de pe fereastra ghişeului spunea:
Oswaldo Dario de Mortenssen
Literat şi Gânditor.
Redactăm scrisori de dragoste, petiţii, testamente, poeme, contestaţii,
felicitări, rugăminţi, răvaşe, imnuri, disertaţii, implorări, cereri şi diferite compoziţii
în toate stilurile şi metricile.
Zece centime fraza (cu excepţia rimelor).
Preţuri speciale pentru văduve, mutilaţi şi minori.
- Ce zici, tinere? O scrisoare de iubire dintre cele pe care le fac pentru fetele ajunse la vârsta când li
se cuvine să-şi moaie jupoanele în efluviile iubirii? De dragul matale, îţi fac un preţ special.
I-am arătat verigheta. Imperturbabil, copistul Oswaldo a ridicat din umeri.
- Sunt vremuri moderne, a argumentat. De-ai şti ce de soţi şi soţii trec pe-aici...
Am recitit afişul, al cărui aer familiar nu izbuteam să-l localizez.
- Numele dumitale mi se pare cunoscut...
- Am trăit şi vremuri mai bune. Poate de-atunci.
- E numele adevărat?
- E un nom de plume[6]. Un artist are nevoie de un apelativ la înălţimea operelor lui. În actul meu de
naştere scrie Jenaro Rebollo, dar cu asemenea nume cine să-ţi mai ceară să-i compui scrisori de
dragoste?! Ce răspunde la oferta zilei? Îţi vând un răvaş de dor şi iubire?
- Altă dată.
Copistul s-a resemnat. Mi-a urmărit privirea şi s-a încruntat, intrigat.
- Te uiţi după şchiop, nu-i aşa? a trântit-o.
- Îl cunoşti? l-am iscodit.
- Să tot fie o săptămână de când îl văd trecând zilnic pe-aici, oprindu-se lângă vitrina bijuteriei şi
privind ca prostul, de parcă în loc de inele şi coliere acolo ar fi expus fundul Frumoasei Dorita[7], a
explicat.
- Ai vorbit vreodată cu el?
- Un coleg i-a trecut alaltăieri pe curat o scrisoare; cum îi lipsesc câteva degete...
- Care dintre ei? am întrebat.
Copistul m-a privit şovăielnic, temându-se că, dacă îmi răspundea, pierdea un client.
- Luisito. Stă vizavi, lângă Casa Beethoven, are faţă de seminarist.