carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

12
Am luat un taxi din uşa hotelului şi am parcurs Gran Via în tăcere.
- Isuse! Sfântă Fecioară şi Sfinte Iosif! a izbucnit Fermin. Eşti nebun? Mă uit la tine şi nu te
recunosc... Ce voiai? Să-l ai pe conştiinţă pe idiotul ăsta?
- Lucrează pentru Mauricio Valls, am spus drept orice răspuns.
Fermin a dat ochii peste cap.
- Daniel, obsesia asta începe să depăşească orice limită. În ceas rău ţi-am spus totul... Te simţi bine?
Ia să-ţi văd mâna...
I-am arătat pumnul.
- Sfântă Fecioară!
- De unde ai ştiut...?
- Păi, te cunosc ca şi cum ţi-aş fi dat viaţă, deşi în unele zile mă căiesc, a spus furios.
- Nu ştiu ce m-a apucat...
- Las' că ştiu eu. Şi nu-mi place. Deloc. Ăsta nu-i Daniel cel pe care îl cunosc. Nici Daniel cel cu
care vreau să fiu prieten.
Mă durea mâna, dar şi mai mult faptul că-l dezamăgisem pe Fermin.
- Nu te supăra pe mine, Fermin.
- Nu, dar poate că bebeluşul mai vrea şi o medalie...
Am tăcut o vreme, privind fiecare partea lui de stradă.
- Noroc că ai venit, am spus în cele din urmă.
- Credeai că te las singur?
- N-ai să-i spui nimic Beei, nu-i aşa?
- Dacă ţi se pare potrivit, am să-i scriu directorului de la jurnalul La Vanguardia, ca să-i povestesc
isprava ta.
- Nu ştiu ce m-a apucat, nu ştiu...
M-a privit sever, dar până la urmă s-a liniştit şi m-a bătut cu palma peste mână. Mi-am înghiţit
durerea.
- Să nu mai vorbim. Presupun că şi eu aş fi făcut la fel.
Am privit cum Barcelona defila prin faţa portierei.
- Ce carnet ai arătat?
- Ce spui?
- Legitimaţia de poliţist pe care ai arătat-o... Ce era?
- Legitimaţia parohului pentru Barca.
- Ai avut dreptate, Fermin. M-am purtat ca un idiot bănuind-o pe Bea.
- Eu am întotdeauna dreptate. Din naştere.
Am cedat în faţa evidenţei şi am tăcut, căci pentru o singură zi spusesem destule imbecilităţi. Fermin
tăcuse, gânditor. Mă neliniştea gândul că purtarea mea îl decepţionase într-atât, încât nu mai ştia ce să-mi
spună.
- Fermin, la ce te gândeşti?
S-a întors şi m-a privit cu îngrijorare.