carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

9
Nu era nici urmă de Bea în mulţimea care defila la ora aceea prin Puerta del Angel, îndreptându-se spre
piaţa Catalunia. Am intuit că acela putea fi drumul ales de soţia mea pentru a ajunge la Ritz, dar cu Bea
nu se știa niciodată. Îi plăcea să încerce diferite rute către aceeaşi destinaţie. După o vreme, am renunţat
să mai dau de ea şi am presupus că luase un taxi, ceva mult mai potrivit cu hainele fine îmbrăcate pentru
acea ocazie.
Am ajuns la hotelul Ritz într-un sfert de oră. Deşi termometrul arăta probabil cel mult zece grade,
transpiram şi suflam greu. Portarul mi-a aruncat o privire furişă, dar mi-a deschis uşa, schiţând o mică
reverenţă. Holul, cu aerul lui de scenă destinată unei poveşti de spionaj şi amor, mi se părea
deconcertant. Redusa mea experienţă în materie de hoteluri de lux nu mă pregătise pentru a putea decide
ce vedeam. Am zărit o tejghea, din spatele căreia un recepţioner elegant mă privea curios şi alarmat
totodată. M-am apropiat de el şi i-am aruncat un zâmbet care nu l-a impresionat.
- Unde este restaurantul, vă rog?
Recepţionerul m-a examinat cu un scepticism politicos.
- Aveţi o rezervare?
- Am întâlnire cu un client al hotelului.
Recepţionerul a zâmbit rece şi a încuviinţat.
- Domnul va găsi restaurantul la capătul acestui coridor.
- Mii de mulţumiri.
Am pornit într-acolo cu inima cât un purice. Habar n-aveam ce urma să zic sau să fac la vederea Beei
şi a acelui individ. Un maitre [44] mi-a ieşit în întâmpinare şi m-a oprit cu un surâs blindat. Privirea îi
trăda prea puţina admiraţie pentru modul în care eram îmbrăcat.
- Domnul are rezervare? a întrebat.
L-am dat la o parte cu mâna şi am intrat în restaurant.
Majoritatea meselor erau goale. Un cuplu în etate, mumificat şi cu maniere din secolul XIX şi-a
întrerupt solemna sorbire a supei pentru a mă privi dezgustat. La alte două mese stăteau bărbaţi ce păreau
oameni de afaceri, însoţiţi ici-colo de câte o doamnă distinsă, facturată drept cheltuieli de reprezentare.
Nici urmă de Cascos ori de Bea.
Am ascultat paşii făcuţi în spatele meu de maître şi escorta sa de doi chelneri. M-am întors şi le-am
oferit un zâmbet docil.
- Domnul Cascos Buendia n-a făcut o rezervare pentru două persoane? am întrebat.
- Domnul a cerut să i se ducă totul sus, în apartament, m-a informat maitre.
M-am uitat la ceas. Era două şi douăzeci. M-am îndreptat spre coridorul cu ascensoare. Un portar m-a
privit, dar când a încercat să mă ajungă din urmă, mă şi strecurasem într-unul. Am marcat un etaj superior,
căci habar n-aveam unde era apartamentul Continental.
"Începe de sus", îmi zisesem.
Ieşind din lift la etajul şapte, am început să hoinăresc pe marile coridoare pustii. După un timp, am
găsit uşa care dădea pe scara de incendiu şi am coborât la etajul de dedesubt. Am luat-o din uşă în uşă,
căutând fără noroc apartamentul Continental. Ceasul meu arăta două şi jumătate. La etajul cinci, am
întâlnit o cameristă care trăgea după ea un cărucior cu pămătufuri pentru praf, săpunuri şi prosoape şi am