carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

M-am ridicat şi i-am întins o mână.
- Hai în pat, am invitat-o.
Mi-a luat mâna şi m-a urmat pe hol până în dormitor.
M-am întins pe pat şi am privit-o în tăcere.
- Te porţi ciudat, Daniel. Ce-i cu tine? Am spus eu ceva?
Am clătinat din cap, oferindu-i un zâmbet alb ca minciuna.
Bea l-a acceptat şi a început să se dezbrace pe îndelete. Niciodată nu-mi întorcea spatele când se
dezbrăca, nici nu se ascundea în baie sau după uşă, după sfatul manualelor de igienă matrimonială
promovate de regim. O priveam senin, citindu-i liniile trupului. Bea m-a privit drept în ochi. Şi-a pus
cămaşa de noapte pe care eu o detestam şi s-a băgat în pat, cu spatele la mine.
- Noapte bună, a zis cu glas sugrumat şi, pentru cine o cunoştea bine, supărat.
- Noapte bună, am murmurat.
Auzind-o respirând, am ştiut c-a aţipit abia după o jumătate de ceas, dar până la urmă oboseala a fost
mai tare decât purtarea mea ciudată. Am rămas lângă ea, şovăind dacă s-o trezesc, ca să-i cer iertare, sau
pur şi simplu s-o sărut. N-am făcut nimic. Am stat acolo nemişcat, privindu-i curba spatelui şi simţind
cum bezna din mine îmi şoptea că, după câteva ceasuri, Bea se va duce la întâlnirea cu fostul logodnic şi
că buzele şi pielea ei vor fi ale altuia, aşa cum insinua scrisoarea lui mincinoasă.
Când m-am deşteptat, Bea plecase. Nu reuşisem să adorm până în zori şi, când clopotele bisericii au
bătut ora nouă, m-am trezit brusc şi am pus pe mine ce-am nimerit. Era luni, afară mă aștepta o zi rece,
presărată cu fulgi de nea care pluteau în aer şi se uneau în candelabre de lumini ce atârnau de fire
invizibile pentru trecători. Intrând în anticariat, l-am găsit pe tata pe taburetul pe care îl folosea zilnic
pentru a schimba data calendarului. 21 ianuarie.
- Se presupune că povestea cu cearşafurile care se lipesc de trup nu mai e acceptabilă după
doisprezece ani, a zis. Azi era rândul tău să deschizi.
- Iartă-mă. Am avut o noapte proastă. N-o să se mai întâmple.
Am încercat două ceasuri să-mi ocup gândurile şi mâinile cu treburile anticariatului, dar mintea miera
ocupată doar cu blestemata de scrisoare pe care o recitam fără oprire pe tăcute. Pe la prânzişor,
Fermin s-a apropiat tiptil de mine şi mi-a oferit un sugus.
- Azi e ziua, aşa-i?
- Ţine-ţi gura, Fermin, i-am tăiat-o cu o bruscheţe care l-a făcut pe tata să-şi înalţe sprâncenele.
M-am refugiat în spatele anticariatului şi i-am auzit vorbind în şoaptă. M-am aşezat la biroul tatei şi
m-am uitat la ceas. Era unu şi jumătate. Voiam să las minutele să treacă, dar acele ceasului se
îndărătniceau să nu se mişte. Când am revenit în magazin, Fermin şi tata m-au privit îngrijoraţi.
- Daniel, poate vrei să-ţi iei liber restul zilei, a spus tata. Fermin şi cu mine ne descurcăm şi singuri.
- Mulţumesc. Cred că da. Abia dacă am pus geană pe geană şi nu mă simt prea bine.
N-am avut curajul să-l privesc pe Fermin în timp ce o ştergeam prin spatele magazinului. Am urcat
cele cinci etaje cu picioarele ca de plumb. Când am deschis uşa locuinţei, am auzit apa curgând în baie.
M-am târât până în dormitor şi m-am oprit în prag. Bea stătea pe marginea patului. Nu mă văzuse şi nu mă
auzise intrând. Am urmărit-o cum îşi punea ciorapii de mătase şi se îmbrăca, cu privirea pironită în
oglindă. Nu m-a observat decât abia după două minute.
- Nu ştiam că eşti aici, a zis, în acelaşi timp mirată şi iritată.
- Ieşi?
A încuviinţat, dându-se cu ruj.
- Unde te duci?