carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

În 1948, aceeaşi presă obişnuia să-l numească pe Mauricio Valls „cel mai strălucit şi respectat
intelectual al noii Spanii". Cei ce se autointitulau intelectualitatea ţării şi cei ce aspirau să ajungă printre
ei păreau actorii unei pasionante poveşti de iubire cu don Mauricio. Redactorii paginilor culturale nu mai
pridideau cu elogiile şi adulările, aspirau la favorurile lui şi, cu puţin noroc, la publicarea prin editura
lui a operelor pe care le ţineau în sertar, pentru a intra astfel în amfiteatrul oficial şi a-i savura dulcea
miere, chiar dacă pe firimituri de pâine.
Valls învăţase regulile jocului şi era stăpân pe eşichier ca nimeni altul. La începutul anilor '50, faima
şi influenţa lui depăşeau deja cercurile oficiale, pătrunzând treptat în aşa-numita societate civilă şi printre
cei ce o serveau. Lozincile lui Mauricio Valls deveniseră canonul adevărurilor revelate, însuşit şi repetat
sârguincios de oricare cetăţean din selecta tabără a celor trei-patru mii de spanioli cărora le plăcea să se
creadă culţi şi să-şi privească peste umăr concetăţenii pedeştri.
Pe drumul spre culme, Valls adunase în jurul lui un cerc îngust de personaje înrudite, care îi ciuguleau
din palmă şi se aflau în fruntea instituţiilor şi în posturi de putere. Dacă cineva îndrăznea să pună sub
semnul îndoielii vorbele ori valoarea lui Valls, presa se punea să-l crucifice fără preget şi, după ce-i
schiţa un portret terifiant şi inacceptabil, bietul nefericit devenea un paria, un cerşetor nebăgat în seamă,
căruia i se închideau toate uşile şi ale cărui unice opţiuni erau uitarea sau exilul.
Mi-am petrecut ore în şir citind, peste şi printre rânduri, comparând istoria şi versiunile ei, catalogând
date şi făcând liste cu victoriile şi cadavrele ascunse în dulapuri. În alte circumstanţe, dacă obiectul
studiului meu ar fi fost pur antropologic, mi-aş fi scos pălăria în faţa lui don Mauricio şi a jocului său
iscusit. Nimeni nu putea nega că învăţase să citească în inima şi sufletul concetăţenilor lui şi să tragă de
firele care le puneau în mişcare dorinţele, speranţele şi himerele.
Din zilele cât am studiat versiunea oficială a vieţii lui Valls am rămas doar cu certitudinea că
mecanismul edificării unei noi Spanii se perfecţiona treptat şi că meteorica ascensiune la putere şi la
altare a lui don Mauricio evidenţia tiparul în creştere şi cu aspiraţii de viitor care, cu siguranţă, urma să
supravieţuiască regimului şi să prindă rădăcini puternice şi inamovibile în tot teritoriul vreme de multe
decenii.
În 1952, Valls a ajuns în vârf, primind pentru trei ani un portofoliu la Ministerul Culturii, de care a
profitat pentru a-şi întări poziţia dominantă şi a-şi sprijini lacheii în puţinele poziţii pe care încă nu le
controlau. Tonul proiecţiei lui publice a atins o monotonie de aur. Vorbele îi erau citate ca surse de
cunoaştere şi certitudine. Era mereu prezent în jurii, comisii şi tot soiul de sinecuri. Colecţia de diplome,
lauri şi decoraţii îi creştea fără preget.
Şi, brusc, s-a petrecut ceva ciudat.
N-am observat la primele lecturi. Cortegiul de laude şi ştiri despre don Mauricio continua fără
oprire, dar începând din 1956 se observa un amănunt îngropat printre toate informaţiile, în contrast cu
cele de dinaintea acestui an. Tonul şi conţinutul veştilor nu se schimbaseră, dar tot citindu-le, recitindule,
comparându-le, am remarcat ceva.
Don Mauricio Valls nu mai apăruse în public.
Numele, prestigiul, reputaţia şi puterea îi erau în creştere.
Dar el lipsea. După 1956, nu mai erau nici fotografii, nici menţiuni despre prezenţa lui, nici referiri
directe despre participarea sa la activităţi publice.
Ultima tăietură de jurnal care menţiona prezenţa lui Mauricio Valls era datată 2 noiembrie 1956 şi relata
că fusese decorat pentru cea mai apreciată muncă editorială a anului, la solemnitatea de la Circulo de
Bellas Artes [43] din Madrid, în prezenta celor mai înalte autorităţi şi a elitei de moment. Textul respecta