carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

3
După ce-a trecut proverbialul minut de prudenţă, ne-am repezit în stradă, fiecare cu câte un pardesiu
închis la culoare şi cu o umbrelă mare cât un parasolar, cumpărată de Fermin dintr-un bazar din port, ca
s-o folosească şi iarna şi vara în escapadele lui cu Bernarda pe plaja Barceloneta.
- Fermin, cu matahala asta o să batem la ochi ca nişte copii de cor care cântă fals, l-am avertizat.
- Fii liniştit, neobrăzatul ăsta nu vede decât dublonii de aur cu care ar putea ploua din cer, a replicat
Fermin.
Pe strada Condal, Salgado şchiopăta uşor prin ploaie, cam la o sută de metri înaintea noastră. Am
redus niţel distanţa şi l-am văzut pregătindu-se să ia un tramvai ce urca pe Via Layetana. Închizând
umbrela din mers, am luat-o la fugă şi, ca prin minune, am sărit pe scară. În spiritul celei mai bune tradiţii
a vremii, am mers atârnaţi în spatele tramvaiului. Salgado găsise un loc în faţă, cedat de un bun
samaritean care nu ştia cu cine îşi făcea de lucru.
- Ăştia toţi trebuie să îmbătrânească. Pentru ca nimeni să nu-si mai aducă aminte că au fost niște
ticăloși.
Tramvaiul a străbătut strada Trafalgar şi a ajuns la Arcul de Triumf. Ne-am aplecat niţel şi l-am văzut
pe Salgado neclintit pe scaun. Taxatorul, un bărbat cu o mustaţă mare şi simetrică, ne privea încruntat.
- Să nu vă închipuiţi că, dacă mergeţi atârnaţi aşa, am să vă scad preţul, că stau cu ochii pe voi de
când v-aţi urcat.
- Nimeni nu mai apreciază realismul social, a murmurat Fermin. Ce ţară.
I-am întins câteva monede şi ne-a dat bilete. Începeam să credem că Salgado probabil adormise, dar
când tramvaiul a luat-o spre Gara de Nord, s-a ridicat şi a tras de semnal, cerând să coboare. Profitând
de faptul că vatmanul încetinea viteza, am sărit în faţa sinuosului palat modernist ce adăpostea birourile
companiei hidroelectrice şi am urmat tramvaiul până în staţie. L-am văzut pe Salgado coborând, ajutat de
doi pasageri, şi luând-o spre gară.
- Te gândeşti la acelaşi lucru ca şi mine? am întrebat. Fermin a făcut semn că da. L-am urmat pe
Salgado până în holul mare al gării, ba ascunzându-ne, ba ieșind dureros în evidenţă din pricina umbrelei
uriaşe a lui Fermin. Înăuntru, Salgado s-a apropiat de un şir de căsuţe metalice, aliniate lângă un perete,
ca un vast cimitir în miniatură. Ne-am postat pe o bancă, în penumbră. Salgado se oprise şi stătea pe
gânduri în faţa mulţimii de căsuţe.
- O fi uitat unde şi-a pus prada? am întrebat.
- Ce să uite. Aşteaptă clipa asta de douăzeci de ani.
Acum o savurează.
- Dacă spui tu. „ Eu cred c-a uitat. Am rămas acolo, privind şi aşteptând.
- Niciodată nu mi-ai mărturisit unde ai pus cheia când ai fugit din castel... , am îndrăznit să spun.
Fermin mi-a aruncat o privire ostilă.
- N-am de gând să abordez subiectul ăsta, Daniel.
- Uită-l.
Aşteptarea s-a mai prelungit câteva minute.
- Poate că are un complice pe care îl aşteaptă, am presupus.
- Salgado nu-i dintre aceia care împart cu altcineva.