carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

cu ochii, părând gata să scuipe venin. Fermin mi-a aruncat o privire, pe care n-am izbutit s-o descifrez, şi
a oftat abătut, - Ai câştigat, Salgado.
A scos un obiect mic din buzunar şi i l-a întins. O cheie.
Cheia. Ochii lui Salgado s-au aprins ca ai unui copil. S-a ridicat şi s-a apropiat încetişor de Fermin.
Tremurând de emoţie, a luat cheia în singura mână ce-i rămăsese.
- Dacă ai de gând să ţi-o bagi iar în rect, te rog să te duci la closet, fiindcă eşti într-un local familial,
deschis pentru public, l-a avertizat Fermin.
Salgado, care îşi regăsise culoarea şi suflul primei tinereţi, s-a topit într-un surâs de nemărginită
satisfacţie.
- Bine gândit, în fond, mi-ai făcut favoarea vieţii păstrând-o în toţi aceşti ani, a declarat.
- La asta şi servesc prietenii, a replicat Fermin. Du-te cu Dumnezeu şi nu şovăi să ne ocoleşti pe
vecie.
Salgado a zâmbit şi ne-a făcut cu ochiul. S-a îndreptat spre ieşire, deja pierdut în propriile-i
elucubraţii. Înainte de-a ieşi în stradă, s-a întors pentru o clipă şi a ridicat mâna, în semn de salut
conciliator.
- Îţi doresc noroc şi viaţă lungă, Fermin. Şi fii liniştit, secretul tău e în siguranţă.
L-am văzut plecând prin ploaie, un moş pe care oricine l-ar fi luat drept un muribund, dar care, eram
sigur, în acel moment nu simţea nici stropii reci de ploaie pe chip, nici anii de temniţă şi lipsuri din
sânge. M-am uitat la Fermin, împietrit în picioare, palid şi năuc la vederea vechiului tovarăş de celulă.
- Îl lăsăm să plece pur şi simplu? am întrebat.
- Ai vreun plan mai bun?