carlos-ruiz-zafon-prizonierul-cerului

12
Barcelona, 1957
Abătut, Fermin vorbea cu un firicel de glas. Evocarea amintirilor părea să-l fi lăsat fără vlagă, şi abia
dacă se putea ţine pe scaun. I-am umplut pentru ultima oară paharul cu vin şi l-am privit ştergându-şi
lacrimile cu mâinile. I-am întins un şerveţel, dar l-a ignorat. Ceilalţi muşterii de la Can Lluis plecaseră
de mult acasă, şi am presupus că, probabil, era trecut de miezul nopţii, dar nu voiseră să ne spună nimic
şi ne lăsaseră liniştiţi în sala de mese. Fermin mă privea epuizat, ca şi cum dezvăluirea tainelor pe care
le păstrase atâția ani îi răpise până şi voinţa de-a trăi.
- Fermin...
- Ştiu ce-ai să mă întrebi. Răspunsul e nu.
- Fermin, David Martin e tatăl meu?
Fermin m-a privit cu severitate.
- Tatăl tău e domnul Sempere, Daniel. Niciodată să nu te îndoieşti de lucrul ăsta. Niciodată.
Am încuviinţat. Fermin a rămas neclintit pe scaun, absent, cu privirea pierdută în gol.
- Şi tu, Fermin? Cu tine ce s-a întâmplat?
Fermin n-a răspuns imediat, ca şi cum acea parte a istoriei n-ar fi avut nici o însemnătate.
- M-am întors pe stradă. Nu puteam să rămân acolo, cu Brians. Nici să stau cu Rociito. Nici cu nimeni
altcineva...
Fermin şi-a întrerupt povestea, iar eu am continuat-o în locul lui.
- Te-ai întors pe stradă, un cerşetor fără nume, fără nimeni şi nimic pe lume, un bărbat pe care toţi îl
credeau nebun şi care ar fi dorit să moară, dacă n-ar fi făcut o promisiune...
- Îi promisesem lui Martin că le voi purta de grijă Isabellei şi fiului ei, adică ţie. Dar am fost un laş,
Daniel. Stătusem atât de mult ascuns, îmi fusese atât de frică să revin, încât, când am făcut-o, mama ta nu
mai era...
- De aceea te-am întâlnit în noaptea aia în piaţa Real? N-a fost o întâmplare? De cât timp mă
urmăreai?
- De luni de zile. De ani...
Mi-l închipuiam cum mă urmărea în copilărie, ducându-mă la liceu, jucându-mă în parcul Ciudadela,
oprindu-mă cu tata în faţa unei vitrine, ca să privesc stiloul despre care credeam din tot sufletul că fusese
al lui Victor Hugo, stând în piaţa Real, ca să-i citesc Clarei şi s-o mângâi cu privirea când credeam că nu
mă vede nimeni. Un cerşetor, o umbră, o siluetă la care nimeni nu se uita şi pe care privirile o ocoleau.
Fermin, ocrotitorul şi prietenul meu.
- Şi de ce nu mi-ai povestit totul după atâţia ani? /
- La început am vrut, dar mi-am dat seama că-ţi făceam mai mult rău decât bine. Că nimic nu putea
schimba trecutul. Am decis să-ţi ascund adevărul, deoarece credeam că e mai bine să-i semeni tatălui tău
şi nu mie.
Ne-am cufundat într-o lungă tăcere şi am schimbat priviri pe furiş, neştiind ce să spunem.
- Unde-i Valls? am întrebat în cele din urmă.
- Nu cumva să-ţi dea prin minte, mi-a tăiat-o Fermin.