manual-romana-clasa-9

Modulul 2
6. Pasiunea pentru lectură va fi însă cea
care îl va absorbi, ocupându-i aproa -
pe întreaga zi.
FAMILIA
o altă maşină – de îmblătit, cu o semistabilă cu aburi şi horn zvelt,
care în repaos era culcat pe-o furcă. Locomobilei îi spuneam „ghibolu”
(bivolul). În ciuda profesiunii sale duminicale, Tata ţinu să-şi treacă
examenul de maşinist, încercare închipuită de el mai mult un îndemn
ca pentru alţii. Câteva veri în şir, Tata a cutreierat satele cu maşina
de îmblătit, până la Cheile Turzii şi până dincolo de Orăştie. După
ce şi-a însuşit subtilităţile tehnice, Tata fu repede lovit de plictiseală,
iar în această stare de lâncezeală el cedă maşina câtorva ţărani din
Lancrăm, pe care i-a iniţiat în noua meserie. Despre aventura de
„maşinist” a Tatei eu n-am aflat decât din auzite. Descopeream însă
prin şură, risipite pretutindeni, vestigiile aventurii, soiuri de unelte,
şuruburi, cârlige, al căror rost nu-l pătrundeam.[…]
Pe Tata eu nu l-am pomenit decât ca pe un pasionat om al cărţii.
Asupra gospodăriei el nu se mai apleca deloc, sau numai arar. De
multe ori nu cunoştea câte şi ce fel de vietăţi avea pe linia ieslelor.
El închina mai multe ceasuri grijilor pentru celelalte „fumuri” ale
satului decât grijilor pentru vatra sa. Aproape ziua întreagă el citea
întins pe pat. Cu noi nu mai ajungea decât la un schimb de tăceri.
Înainte de amiază, după-amiază şi noaptea – până pe la ora două –
el citea. Era cuprins de obicei de cărţi nemţeşti, ce şi le procura de la
profesorii saxoni de la gimnaziul din Sebeş. Tata întreţinea legături
– nu s-ar putea spune tocmai prie teneşti, dar cordiale – cu aceste
cercuri, căci pe vremuri fusese şi el elev la gimnaziul săsesc din Sebeş,
şi-l mânau într-acolo amintiri le. Mai păstra în bibliotecă „Poeziile”
lui Schiller, un volum ce-l luase cândva ca premiu, purtând pe întâia
pagină un elogiu caligrafic şi semnătura barocă a directorului.
IX
7. Portretul mamei vorbeşte de o
„existenţă încadrată în zarea magiei”.
Aceasta înseamnă o vieţuire fără a
avea conştiinţa vieţuirii, într-un fel în
care vieţuirea este un miracol, o
sărbătoare a cosmosului, iar conş -
tiinţa de sine nu face altceva decât
să îndepărteze omul de la o stare
originară în care „cântecul vârstelor”
mai este posibil. Poezia, dar nu nu -
mai poezia ci şi dramaturgia lui
Blaga, vor celebra această trăire a
mis terului prin absenţa cuvântului.
Mama era o fiinţă primară. „Eine Urmutter“, cum îi spuneam
eu mai târziu, făcând uz de un cuvânt nemţesc ce mi se părea că i-ar
cuprinde chipul şi prin care o proiectam în arhaic. Fără multă şcoală,
cu instincte materne şi feminine preistorice. Preistorice în sensul
deplinătăţii vitale, grele, masive. Nu avea Mama cunoştinţe folclorice
deosebit de bogate, dar ea trăia aievea într-o lume croită pe măsura
celei folclorice. Existenţă încadrată în zarea magiei, ea se simţea cu
toată făptura ei vibrând într-o lume străbătută de puteri misterioase,
dar nu se abandona niciodată visării. Fiinţă impersonală, fără gând
întors asupra ei însăşi, stăpânită numai de sacrul egoism al familiei,
Mama era substanţa activă în jurul căreia luau înfăţişare palpabilă
toate rânduielile vieţii noastre. Asta o ştiam cel puţin noi – copiii.
În tinereţe fusese o femeie frumoasă, de-o frumuseţe ce nu avea deloc
conştiinţă de sine. Cât mă priveşte, nu-mi aduc aminte de ea decât
ca de-o femeie mai în vârstă, cu mişcări apăsate, ca de-o arătare adusă
puţin din spate, cu părul cărunt, aproape ireal de alb şi ochii mari
de basm. Avea în sângele ei o ascendenţă macedoneană. Strămoşii ei,
din familia Moga, ce a dat neamului mulţi preoţi şi un episcop,
veniseră în Ardeal din Macedonia, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea,
după reprimarea de către turci a unei răscoale şi după arderea acelei
Moscopole, cetate balcanică de strălucită faimă, ce întreţinea impu -
nătoare legături de comerţ şi de cultură cu Veneţia.
267