manual-romana-clasa-9

Ficţiune şi realitate
Ficţiune şi realitate
Înainte de text
1. Ce imagine îţi trezeşte în minte forma arhaică a cuvântul hronic?
Caută sensul de dicţionar al acestuia.
2. Exprimă opinia despre ce ar putea sugera sintagma cu
valoare de metaforă cântecul vârstelor. Bazează-ţi opinia şi
pe lectura următoarelor versuri care au fost aşezate de Lucian
Blaga ca motto la creaţia sa Hronicul şi cântecul vârstelor:
Sat al meu ce porţi în nume/ sunetele lacrimei,/ la chemări adânci
de mume/ în cea noapte te-am ales/ ca prag de lume/ şi potecă
patimei./ Spre tine cine m-a-ndrumat/ din străfund de veac,/ în
tine cine m-a chemat/ fie binecuvântat,/ sat de lacrimi fără leac.
(9 mai 1895)
HRONICUL
ŞI CÂNTECUL VÂRSTELOR
(fragmente)
de Lucian Blaga
Lucian Blaga, n. 1895, Lancrăm – m.
1961, Cluj, poet, filozof şi eseist. Fiu de
preot. Imaginea părinţilor, Isidor şi Ana,
se va contura în Hronicul şi cântecul
vârstelor (1962). Face studii teologice
şi de filosofie pe care le va termina în
1920. Debutează cu volumul de poezii
Poemele luminii în anul 1919. Scrie
versuri, drame, şi este autorul unei
opere filosofice importante din care se
desprind concepte originale. Unul
dintre acestea, cu circulaţie în cultura
română, este spaţiul mioritic, prin care
se înţelege o anume formă alternantă,
deal-vale, a geografiei româneşti, ce are
legătură cu destinul nostru, ca neam, cu
spiritualitatea adâncă a culturii române;
doina populară ar fi, între altele, o re -
flectare a acestui spaţiu „ondulat“.
Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga este, în esenţă, o
lucrare cu caracter autobiografic, o carte memorialistică în care sunt
reconstituite principalele evenimente ale vieţii autorului, mediul în
care şi-a trăit copilăria, chipul părinţilor, imaginea satului etc.
Evenimentele evocate se opresc în anul 1918, când are loc adunarea
de la Alba Iulia, care avea să consfinţească unirea Transilvaniei cu Ţara.
I.
Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a
cuvântului. Urmele acelei tăceri iniţiale le caut însă în zadar în
amintire. Despre neobişnuita înfiinţare a graiului meu aveam să
primesc o înşirare de ştiri mai târziu, de la Mama şi de la fraţii mei
mai răsăriţi. Aflai atunci că în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul
meu nu era – cuvânt. Cuvântul meu nu însemna nimic. Nici măcar
cu o stângace dibuire pe la marginile sunetului, cu atât mai puţin
cu o prefigurare a unei rostiri articulate. Adevărat e, pe de altă parte,
că muţenia mea plutea în echivoc şi nu îndeplinea chiar în toate
privinţele condiţiile unei reale muţenii, căci lumina cu care ochii mei
răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai
înţelegătoare decât la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei din
64