manual-romana-clasa-9

Ficţiunea literară
Ştefan cel Mare
acuarelă după Evangheliarul de la
Homor
călăreţii puseră piciorul la pământ. Alexăndrel-Voievod, feciorul bălan
al Domniei, sări de-a dreptul din şa. Purta, ca şi părintele său, brocart
de Veneţia, gugiuman de samur şi marochi nuri. Trei boieri dintre cei
mari, care însoţeau pe stăpân, adică portarul Sucevei, Bodea, Toma
logofătul şi Iuga postelnicul, îşi lăsară caii în mâna slujitorilor şi
grăbiră la trecerea pârăului.
Cântăreţii soborului începeau, cu glasuri destul de aspre, axion
pentru slava măriei sale: ,,Cade-se să te fericim…"
Vodă Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea
obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa
uşor cărunţită, avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde
tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi,
păreau că se uită la el de jos în sus.
Pe când suna încă axionul, vlădica Iosif înaintă, cădelniţând între
făcliile diaconilor, apoi, primind sfânta Evanghelie de la cei care i-o
purtau, o înfăţişă măriei sale ca să-i sărute icoanele de smalţ, aşezate
în chip de cruce.
Vodă făcu semnul creştinesc şi sărută Evanghelia, apoi îndemnă
printr-un mic semn, din ochi, pe coconul său, să săvârşească acelaşi
lucru. Poporul şi dregătorii se aplecară adânc în faţa slăvitei feţe a
măriei sale. Prea sfinţitul sărută mâna cu pecetea de aur; Vodă îşi
împlini aceeaşi datorie cătră bătrânul stareţ. Îndată medelnicerul
sfântului locaş păşi înainte, înfăţişând pânea şi sarea. Domnul frânse
o viţă a colacului. Abia o atinse de buze şi se puse în mişcare cu pas
viu. Prundul începu să sune de paşii cailor. Cum presfinţitul Iosif
umbla greu în odăjdii, Vodă se opri zâmbind o clipă, şi porni iar mai
domol, alături de călugăr.
Vlădica are barba învierşunată şi trup încalat, se gândea Jderul cel
mititel, râzând în soare şi iscodind cu ochii toate. Ar vrea să grăiască,
dar gâfâie şi nu poate. A băgat de seamă şi Alexăndrel-Vodă asta şi, ca
un dezmierdat ce este, îşi îngăduie să zâmbească, înturnând fruntea şi
privind soarele şi împrejurimile. A dat cu ochii de Jderul cel mititel, care
râde fără sfială. Şi-au legat o clipă privirile. Ionuţ înţelege că Sândrel îşi
aminteşte de el. ,,Îi pare bine, îşi urmează el gândurile. Suntem de-o vârstă.
Am să-i arăt eu meteşugurile mele vânătoreşti.”
Cu mişcare domoală, alaiul domnesc ajunse la porţile sfintei cetăţui.
Acolo Vodă se opri c-o uşoară mişcare de nerăbdare, pipăin du-şi locul
sabiei la coapsa stângă şi jungherul cu mănunchi de fildeş din dreapta
cingătoarei. Spătarul al treilea Chiriac Sturza, care purta spata măriei
sale, înaintă grabnic, înfăţişându-i-o. Era o spată dreaptă, cu strajă
înflorită cu rubinuri, în chip de cruce.
- Prea sfinţite, grăi Domnul apropiindu-se de vlădica Iosif; intră
prea sfinţia ta cu clerul în biserică, până ce eu mă voi arăta norodului.
Vin şi eu îndată după asta, pentru cele de cuviinţă.
Fără a aştepta răspuns, Măria Sa făcu semn cătră paicii care purtau
de dârlogi caii. Înălţându-se în şa, Domnul primi spata în mâna dreaptă,
ridicând-o o clipă asupra poporului îngenunchiat şi tăcut. Şiragurile dintăi
păreau a nu cuteza să ridice frunţile cătră strălucitul chip al Domniei.
După năravurile viclene ale moldovenilor, însă, toţi se sileau să-l vadă
pe furiş, strâmbându-şi grumazurile.
Domnul îndemnă din zăbală calul alb, purtându-l câţiva paşi. Privi
mulţimea îmbulzită şi supusă, în medean, până cătră bolniţă şi la
174