manual-romana-clasa-9

Ficţiune şi realitate
Dicþionar literar
Literatura de frontieră conţine:
- literatura mărturisirilor: memorii,
amintiri, corespondenţa, jurnalul intim,
confesiunile;
- literatura de călătorie: jurnalul de
bord, însemnările de călătorie, memo -
rialul de călătorie, reportajul.
Memorialistică – gen literar de
graniţă, prin interesul documentar şi
caracterul delectabil; consemnarea unei
experienţe personale în decursul unei
perioade istorice, într-o relatare coe -
rentă, adeseori cu valoa re estetică, pu -
nând în evidenţă semnificaţiile morale.
(de exemplu N. Steinhardt, Jurnalul
fericirii)
Note de călătorie – consemnarea
zilnică şi cronologică a observaţiilor şi
a evenimentelor dintr-o călătorie, pe
parcursul desfăşurării ei; notaţii rapide.
Reportaj – specie de graniţă, între
document şi literatură, descinde din
literatura memorialistică, din jurnal şi din
notele de călătorie; formă de pu bli cistică
strict documentară, apelând adesea la
modalităţi literare de expresie, are scop
informativ în legătură cu situaţii, eveni -
mente de interes general sau ocazional,
realităţi geografice, etnografice, economice
etc., culese de la faţa locului şi înregistrate
obiectiv, asemenea instantaneelor foto -
grafice; una dintre cele mai populare specii
publicistice, dobândeşte valoare litera ră sub
condeiul unor autori valoroşi (Geo Bogza,
Brunea-Fox); tehnica reportajului influen -
ţează literatura se colului al XX-lea, în sensul
tendinţei de autenticitate (Hemingway,
Malraux, E. M. Re mar que, Camil Petrescu).
Confesiune – scriere literară care
conţine mărturisirea unor gânduri şi
sentimente legate de viaţa intimă a
autorului; relatări personale şi subiec -
tive ale unor experienţe, sentimente
sau idei.
aprodul se dădea jos în fiecare gară mai mare să cumpere când de
mâncare, când de băutură. Merindea o păstra pentru străinătate, unde
n-are să mai poată cumpăra aşa fiindcă nu cunoştea nici o limbă străină.
- Dacă vreai câştig bun mai bine ai merge la America unde oamenii
isteţi pot face bani mai repede!
Îndemnul acesta venea de la un român american care fusese în
ţară să-şi vază neamurile şi acum se întorcea la New-York. Era
pantofar de lux şi tocmai povestise că se agoniseşte bine cu meseria
lui în America şi că a adunat părăluţe.
Aprodul însă nu părea deloc isteţ. Fără să se uite la america nul
binevoitor, a continuat un răstimp să molfăie tacticos halca de cârnat,
apoi a înghiţit ajutându-se şi cu o întindere a gâtului, a mai tras o
duşcă de şpriţ din sticla de rezervă ca să-i alunece mânca rea, şi tocmai
pe urmă a mormăit ursuz:
- Lasă că ştiu eu mai bine… [...]
Paris!
S-a întunecat. Trenul goneşte vertiginos. Gări mari, pete de lumină
şi de zgomot, rămân în urmă. Mai sunt două ceasuri. Mai este un
ceas. Douăzeci de minute. Un conductor blajin, discret, se strecoară
pe coridor, murmurând în fiecare compartiment:
- Paris, messieurs!… Paris!…
Am o strângere de inimă. Aş vrea să-l văd de departe. Aplecat pe
fereastra vagonului, cu ochii lacomi, scrutez mereu zarea. Întunerecul,
punctat de sclipirea stelelor, nu scoate în relief decât vacarmul metalic al
trenului care parcă niciodată n-a fost atât de aprig. În zare, în stânga,
apar câteva pâlpâiri de lumină şi se sting îndată.
Trenul apoi îşi încetinează mersul. Trecem un răstimp printre schele
şi mormane de fier şi de piatră. Mai aleargă grăbit câteva minute peste
încrucişări de şine pe lângă semafoare multe şi deodată zgomotul devine
mai asurzitor: am intrat sub bolta uriaşă, înnegrită de fum, a gării.
Cobor uluit, uitându-mă în toate părţile. Mă ţin aproape de hamalul
care mi-a luat bagajul. Un şir lung de taximetre într-o piaţă animată.
Hamalul profită că sunt străin şi-mi cere o taxă înzecită. Maşina
porneşte în goana mare spre Bd. de Sebastopol. Privirile mele curioase
şi avide aşteaptă minuni şi întâlnesc numai un bulevard ca toate, cu
palate şi prăvălii ca pretutindeni, cu o mişcare obişnuită. La
încrucişarea cu Rue de Rivoli întâlnesc în sfârşit o cunoştinţă, turnul
St. Jacques, retras modest în întunerecul unui scuar. Apoi, puţin mai
înainte, pline de lumină, teatrele Châtelet şi Sarah Bernhardt. Înainte
de-a trece Sena, de pe Pont au Change, văd conturul greu al Palatului
de Justiţie cu turnul Orologiului şi mai ales cu Conciergerie. De pe
Bd. du Palais, dincolo de intrarea principală a palatului, se zăreşte
turnul ascuţit al Capelei Sfinte, iar de pe Pont St. Michel, în stânga,
departe, do mină ca o stăpână bătrâna Nôtre-Dame.
Şi totuşi eram decepţionat. Nu ştiu ce aşteptam, ce speram. Poate prea
mult. Poate o impresie strivitoare cu lumini orbitoare şi furnicar de oameni
neobişnuiţi sau cu străzi şi case rânduite altfel decât în alte oraşe?
Am stat îndelung la fereastra deschisă a camerei de hotel, dând
spre Bd. St. Michel, nedumerit, murmurând mereu:
- Paris… Paris…[...]
152