manual-romana-clasa-9

Ficţiunea literară
Dicþionar literar
Ironie – formă a comicului; constă
în contrastul dintre ceea ce spune apa -
rent un enunţ şi adevăratul lui sens pe
care destinatarul mesajului îl desci -
frează cu ajutorul contextului şi al
tonului;
• simularea acordului cu un punct
de vedere al cărui ridicol este astfel mai
pregnant scos în evidenţă;
• prin ironie, vorbitorul lasă să se
subînţeleagă contrariul a ceea ce
spune; atitudinea ironică este critică.
Autoironie – formă a ironiei în care
vorbitorul, conştient de propriile
defecte, le ia în derâdere, dar satirizează
indirect şi defectele altora.
unul păn-acum la Balta-Albă; dar dacă vrei să găzduieşti într-o casă
ţărănească, ca toată lumea, pot să te slujesc.
– Cum nu, domnule? îţi voi rămânea prea recunoscător, mai ales
că m-am săturat de stele.
Tânărul cavaler puse atunci mânile la gură în formă de trombă şi strigă:
,,străjer!” La răcnitul lui cânii lătrară din toate părţile, co cos târ cii spărieţi
ciocăniră în toate cuiburile şi un om se ivi de după un gard; dar ce om! o
matahală naltă, groasă, spătoasă, bărboasă, fioroasă!
Acea nălucă, înarmată cu un ciomag cu care ar fi turtit un buhai,
îşi scoase căciula dinaintea noastră şi ascultă poroncile călăreţului cu
un aer de supunere, aruncând din vreme în vreme o căutătură sălbatică
în partea mea.
Ce vorbeau amândoi împreună? Ce puneau ei la cale pentru mine?
Nu ştiu; dar căutăturile posomorâte a străjerului deşteptară în inima
mea oarecare sâmţiri de îndoială şi mă siliră a băga mâna în buzunariul
cu pistoalele.
Peste câteva minute, călăreţul îmi zise: ,,Domnule, altă casă
neocupată nu se află acum aici decât bordeiul acestui străjer; mergi
cu dânsul şi noapte bună”. După aceste, el se închină zâmbind, răpezi
calul în galop şi se depărtă în câmpii, fără a-mi da măcar vreme de
a-i mulţămi.
Iată-mă-s de a doua oară într-o poziţie destul de critică; faţă-n faţă
cu un soi de urieş îngrozitor, care căta la mine, pare că ar fi vroit să
mă înghiţă dintr-o îmbucătură. Dar nu-mi perdui cumpătul astă dată,
căci, făcând două pasuri îndărăpt, mă pusei într-o poză teatrală şi-l
măsurai cu ochii de câteva ori, vroind a-l face să înţăleagă că nu-mi
era frică de dânsul. El, însă, nebăgând în samă pantomima ce făceam,
se porni cu mare linişte cătră casa lui, zicându-mi ca postaşul: ,,hai,
domnule!”
,,Hai, domnule!” îi răspunsei dârz şi cu un glas pe care căutam
a-l face cât se putea mai gros, şi mă dusei pe urma lui. Agiunserăm
curând la un bordei a cărui descriere nu voi face-o, pentru că, dintăi,
mi-ar fi peste putinţă, şi, al doile, fiindcă pentru d-voastă ea ar fi de
prisos. Cât în privirea impresiilor ce-mi făcu acea locuinţă primitivă,
vi le pot lesne tălmăci, fiindcă şi acum păstrez suvenire proaspete de
ele. Şi spre dovadă vă rog, domnilor, să priviţi sămnul roş care îmi
decorează fruntea.
Această impresie am primit-o când am întrat înlăuntrul casei
străjerului. Uşa fiind prea gios şi fruntea mea prea sus, amândouă
s-au ciocnit ca două bile pe un biliard, făcând un carambol, care, prin
efectul său retrograd, m-au trimis să cad în ogradă, cu zece pasuri în
urmă.
Ameţit de această lovire neaşteptată, am întrat şovăind în sângura
cameră ce alcătuia apartamentul străjerului şi bojbăind pin întuneric,
m-am aruncat cu desperare pe sângurul pat ce-i slujea de mobile; dar
îndată am şi răcnit aşa de tare, încât străjerul au alergat lângă mine,
spăriet şi cu un tăciune aprins în mână... Îmi sfărmasem toate ciolanele
din trup, căci patul era din lemn, fără aşternut, fără perne, fără nimic!
Străjerul, însă, înţălegând pricina văitărilor mele, începu a râde
ca un urs, zicând: ,,nu-i nimic, nu-i nimic”, aduse din tindă un ţol
şi o cergă, pe care le aşternu pe scândurile patului. Pe urmă ieşi din
casă, adăugând iar: ,,Neamţo dracoli!” şi se depărtă în sat. El îşi
134