manual-romana-clasa-9

Ficţiunea literară
BALTA-ALBĂ
(1847)
de Vasile Alecsandri
(fragment)
Povestirea Balta-Albă este istoria voiajului de 24 de ceasuri
al unui zugrav/pictor francez, la Balta-Albă, în Valahia, la
mijlocul secolului al XIX-lea, într-un ţinut plin de contrasturi
originale. ,,Aventura” are două părţi: drumul parcurs până la
Balta-Albă (fragmentul reprodus în manual) şi descrierea
societăţii pe care personajul o descoperă acolo.
Cititorul contemporan al povestirii realizează, împreună
cu tânărul francez, o călătorie într-un spaţiu necunoscut. În
plus, lectura povestirii îi oferă şi posibilitatea de a călători în
timp. La diferenţele de ordin cultural evidenţiate în poves tire,
se adaugă diferenţele de ordin istoric, dintre aspectele lumii
înfăţişate în text şi ale lumii cunoscute de cititor.
Vasile Alecsandri (1818/ 1821-
1890), poet, prozator şi dramaturg.
Per sonalitatea sa domină perioada
paşoptistă, în plan literar şi cultural. Prin
varietatea temelor abordate, prin di -
versificarea speciilor în toate genurile
literare, el a contribuit nu numai la
dezvoltarea literaturii române, ci şi la
educarea publicului ce urma să o re -
cepteze. Poate fi considerat un precur -
sor în diferite domenii ale literaturii.
Deşi a fost considerat, în epocă,
poet reprezentativ al ge neraţiei pa -
şop tiste şi unul dintre întemeie torii
teatrului românesc, ulterior, G. Căli -
nescu apreciază proza drept cea mai
durabilă parte a operei lui Alecsandri.
De asemenea, criticul observă că în
substanţă toate naraţiunile sale sunt
jurnale de călătorie, gen la modă pe
atunci, în care îşi revarsă toate darurile:
umor, pictură, înlesnire orientală de
povestitor.
Călător pasionat, Alecsandri îşi
transpune impresiile în jurnale sau
memorii de călătorie despre spaţiul
românesc (O primblare la munţi) sau
despre ţinuturile exotice (Călătorie în
Africa); chiar şi proza de ficţiune are un
punct de plecare memorialistic şi
turistic (povestirea Balta-Albă, nuvelele
Buchetiera de la Florenţa, Borsec,
începutul de roman Dridri etc.).
Într-o sară din luna trecută eram adunaţi mai mulţi prietini, toţi
lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental, şi înarmaţi cu ciubuce mari,
carele producea o atmosferă de fum vrednică de sala selamlicului a
unui paşă. Afară cerul era învălit de nori vineţi, care se spărgea
deasupra Iaşului [...].
Pintre noi se găsea un tânăr zugrav franţez, care pentru întâia
dată ieşise din ţara lui spre a face un voiaj în Orient.
– Domnilor, ne zise el, vă mărturisesc cu ruşine, că, păn-a nu veni
în ţările d-voastre, nici nu prepuneam că se afla în Evropa o Moldavie
şi o Valahie. Dar nu mă plâng nicidecum, de vreme ce, ca un nou
Columb, am avut plăcere a descoperi eu însumi aceste frumoase părţi
a lumei şi a mă încredinţa că, departe de a fi locuite de antropofagi,
ele cuprind în sânul lor o societate foarte plăcută.
– Domnule, răspunse unul din noi, nu te încrede aşa lesne în
descoperirea d-tale, pentru că cine ştie dacă păn-în sfârşit nu-i fi pus
în frigare şi ospătat de sălbaticii acestor ţări? [...]
– Cu toate aceste, păn-a nu mă face jertfa descoperirei mele, daţimi
voie să vă istorisesc şi eu partea cea mai curioasă din călătoria mea.
Plecând din Paris spre a întreprinde un voiaj în Orient, lucru ce,
precum ştiţi, s-au făcut astăzi de modă, am agiuns bun sănătos la
Viena; şi de aici m-am îmbarcat pe un vas de vapor cu gând de a coborî
Dunărea păn-în Marea Neagră, făr-a mă opri nicăire. […]
Voi mărturisi însă că, cu cât mă depărtam de centrul Europei şi
mă apropiam de ţările d-voastre, curiozitatea mea creştea. În toate
părţile videam o altă lume pe care nici o visasem. Din toate părţile
auzeam răsunând pe podul vaporului cuvintele: valah, Valahia şi, în
neştiinţa mea vrednică de veacul de aur, nu înţălegeam ce însămna
acele enigme, pentru că eu eram încredinţat că, de la graniţa nemţască
şi pănă în Marea Neagră, se întindea numai Turcia Evropei.
În sfârşit căpitanul, ce vorbea puţin franţuzeşte, îmi tălmăci că
pământul ce se videa de-a stânga noastră se numea Valahia şi că era
locuit de un neam de oamini cu totul străini de naţia otomană!... Să
130