JURNAL DE ADOLESCENT

Liceul Teoretic 

“Miron Costin” 

PAŞCANI 

Coordonator, 

Emilia-Felicia Coşniţă

“Jurnal de Adolescent” 

Turnul Pompierilor din Satu Mare 

Antăluţe Silvia 

În această vară am fost la Satu Mare la 

Întâlnirea naţională a tinerilor catolici. Într-una 

din zile am vizitat câteva dintre atracţiile 

turistice ale acestui oras, printre care şi Turnul 

Pompierilor. Am fost surprinsă să aflu că un 

turn poate fi obiectiv turistic (care e vizitat 

destul de des şi de localnici), dar când am ajuns 

în vârf am înţeles de ce. 

Turnul este foarte înalt (are aproape 50 de metri), iar priveliştea pe care o vezi când 

ajungi în vârful acestuia, este foarte spectaculoasă. A fost un pic dificil de urcat, dar când 

am ajuns în vârf am văzut întreg orasul. Mi s-a părut un oraş foarte întins, foarte mare, cu 

clădiri nu foarte înalte. Am întrebat de ce i se spune Turnul Pompierilor şi mi s-a spus că a 

fost folosit şi, în unele cazuri încă mai este util în acest sens, pentru a localiza incendiile. El 

oferă a imagine de ansamblu a oraşului şi pompierii se puteau orienta, îi ajuta în prevenirea 

incendiilor. 

Mi-a plăcut foarte mult sa vizitez Turnul Pompierilor. El se poate vizita în fiecare 

după-amiază (mai puţin în ziua de luni). Ca un amănunt picant am aflat că acolo sus în turn 

au fost făcute multe cereri în căsătorie. 

1 

Liceul Teoretic “Miron Costin” | PAŞCANI


De ziua mea în Maramureş 

Artenie Denisa-Gabriela 

La începutul lunii noiembrie, în perioada 9-10 noiembrie, am fost într-o excursie în 

Maramureş împreună cu colegii din clasa mea, dar şi cu colegi de la alte clase. Nu am 

programat (aşa s-a întamplat) să fie fix de ziua mea de naştere. 

În prima zi am vizitat Castelul lui Dracula, Casa Memorială “Liviu Rebreanu”, Casa 

Memorială “George Coşbuc” şi, la finalul zilei, Mănăstirea Bârsana. Nu m-am gândit că va fi 

ceva de amploare. Am servit colegii cu o bomboană, am primit binecunoscutele urări şi am 

considerat că totul e încheiat. 

Seara ne-am cazat în Maramureş şi am 

coborât cu toţii la cină. Colegele mele au 

complotat cu doamna dirigintă, cu gazdele şi cu 

domnul şofer. Aşa că, înainte de desert, s-a stins 

lumina, toţi s-au ridicat în picioare şi toată lumea a 

început să cânte “La mulţi ani!”. Pot spune că a 

fost cea mai tare zi de naştere, am simţit că, întradevăr, 

pentru mine, e cea mai importantă zi a 

anului. A fost un sentiment foarte plăcut când zeci 

de persone m-au felicitat simultan. A fost o zi specială. Am avut si un tort superb de 

asemenea :))) . 

A doua zi, după ce am luat micul dejun, neam 

făcut bagajele şi am plecat de la pensiunea 

unde am fost cazaţi. Prima oprire a fost la 

Cimitirul Vesel. Nu a contat că era prea 

dimineaţă, că era ceaţă şi muream de somn şi de 

frig. Mormintele erau foarte atractive şi am 

încercat să citim ce scrie pe cât mai dintre 

crucile viu colorate. 

După ce am vizitat Cimitirul Vesel, am oprit şi în Sighetu Marmaţiei unde am avut 

parte de o altă experienţă: Memorialul Durerii. 

2 

Ultima oprire, mi-a placut cel mai mult. După un drum lung şi obositor (o parte am 

făcut-o cu telescaunul, dar o parte consistentă a drumului am parcurs-o pe jos prin pădure) 

am ajuns la cea mai înaltă cădere de apă a României. 



Cascada Cailor este una dintre cele mai 

frumoase cascade din ţară, formată pe versantul 

nordic al Munţilor Rodnei, în apropierea staţiunii 

turistice Borşa. Când am văzut-o am înţeles de ce este 

o destinaţie foarte populară, anual mii de turişti din 

toate colţurile ţării şi din străinătate vin să vadă una 

dintre cele mai maiestuoase cascade din Carpaţi. 

Despre acesta am citit că apa rezultată din topirea 

zăpezii şi din ploi se adună într-un circ glaciar şi de 

acolo de pe versantul abrupt al Rezervaţiei Piatra Rea 

se prăvăleşte în jos formând cascada în mai multe 

trepte cu căderi succesive de 40 m, apoi 20 m şi din 

nou 40 m. Cascada a fost “cireaşa de pe tort” a excursiei, drumul lung până la ea a meritat 

cu prisosinţă. 

Au fost două zile de neuitat. Am râs, ne-am distrat, am cântaaat o gramadă. Vreo 

două-trei zile n-am mai putut să vorbesc de la durerea de gât. Dar, mai ales, au fost zile 

însemnate, în care am simţit prietenia veşnică a colegilor mei, când am împlinit 16 ani şi 

am simţit că acest fapt e important. Au fost zilele mele speciale. 

3 



Grădina botanică din Chișinău 

Baciu Mădălina 

Într-o zi frumoasă a lunii lui florar, împreună cu colegii din fosta mea clasă din 

Republica Moldova, am hotărât să vizităm capitala. 

Atunci am vizitat şi grădina botanică din Chișinău. În 

mijlocul aglomerației urbane, grădina botanică era o 

adevărată oază de verdeață în deșertul de betoane al 

orașului Chișinău. 

De cum am trecut prin poarta acesteia am înțeles 

de ce locul poartă numele de grădină. Aveam în fața mea 

un peisaj verde, plin de prospețime și culoare. În oceanul 

de verde al grădinii format din felurite frunze, arbori și 

arbuști, copacii erau ici-colo insule de flori viu colorate. 

Grădina este împărţită în mai multe sectoare: dendrariul 

(arbori, arbuşti, liane), elemente ale Florei din Codrii Moldovei, sectorul de floricultură, 

sectorul de plante tehnice, medicinale, alimentare şi furajere, sectorul de hibrizi, sectorul 

experimental, sectorul cu plante tropicale şi subtropicale cu sera, pepiniera, mini expoziţii. 

Parcul are multe spaţii deschise, multe edificii, galerii, 

grădini, lacuri. Tot aici destul de des puteţi vedea diverse păsări 

− raţe sălbatice, porumbei sălbatici, sturzi şi alte păsări. 

Cel mai impresionant sector al grădinii botanice a fost cel 

al plantelor rare. O plimbare printre aceste plante deosebite, 

unele dintre ele poate pe cale de dispariție sau prezente într-un 

număr foarte mic în natura sălbatică, m-a umplut de emoție. 

Plantele sunt adevărate diamante ale naturii, atât ca frumusețe, 

dar și ca raritate. Le-am admirat, am încercat să le simt 

parfumul, după care am încercat să surprind frumusețea 

acestora prin câteva poze pentru a lua cu mine ceva din atmosfera mirifică a grădinii. Pe tot 

parcursul plimbării, am pășit cu grijă pe aleea care m-a purtat printre florile pastelate. Am 

încercat să nu le deranjez cu prezența mea. 

4 

Mi-am imaginat cum ar fi fost în urmă cu multe mii de ani, când astfel de plante nu 

erau plantate controlat şi acopereau liber câmpiile și dealurile. Probabil că întreg Pământul 

arata precum această grădină botanică. 



După aproape o oră de plimbare 

printre flori și după ce m-am încărcat cu 

aerul proaspăt al perimetrului înverzit m- 

am îndreptat spre ieșire. Aveam o singură 

nemulțumire și anume că timpul nu-mi 

permisese să mai zăbovesc în acest spațiu 

plin de culoare, armonie și sănătate. 

5 



Mausoleul de la Mărășești 

Bădărău Cătălina-Florentina 

Am fost la Mausoleul de la Mărăşeşti 

împreună cu familia mea. Nu îmi mai 

amintesc prea multe pentru că am mai fost 

acolo când eram micuţă, dar ţin minte faptul 

că întreaga zonă, aflată pe şoseaua naţională 

DN 2 Bucureşti-Focşani, îţi taie respiraţia 

atunci când treci pe lângă ea. 

Mausoleul este un monument istoric dedicat 

eroilor căzuţi în PRIMUL RĂZBOI MONDIAL, războiul 

de reîntregire a României. Este amplasat într-un 

spaţiu bine amenajat, foarte larg, cu platforme şi 

terase exterioare. 

În partea stângă există şi un muzeu 

(Muzeul Luptelor de la Mărăşeşti) unde te 

poţi documenta şi poţi vedea 

echipamente militare şi armament sau 

simboluri din timpul respectiv. 

Actualmente mausoleul adăposteşte 5073 

de soldaţi şi ofiţeri în 154 scripte 

individuale şi 9 scripte comune. 

6 

După părerea mea este un obiectiv foarte 

important, pentru ţara noastră dragă, România. E un 

monument turistic printre cele mai importante din 

Europa şi mă bucur că am avut ocazia să îl vizitez. Mă 

bucur că ţara noastră are lucruri de preţ cu care te poţi 

mândri şi că noi, românii, le-am făcut pentru a ne 

dezvolta cultural. 



La Castelul Peleș 

Balan Ioana-Georgiana 

În luna mai, am mers în Sinaia împreună cu familia mea. Peisajul este unul de vis, care 

impresionează turiști, ce vin din toate părțile lumii să vadă minunăția de castel care se află 

la noi, în România. Frumuseţea naturii de la Sinaia este completată de impunătorul Castel 

Peleș, care prin arhitectura și bogățiile interioare taie respirația și bucură privirile curioșilor 

ce au ales să viziteze un astfel de loc. 

Privit de afară, Peleșul este frumos, poate 

cel mai frumos, așa cum îmi imaginam un castel 

când eram mai mică și citeam o poveste. Cu o 

arhitectură deosebită și de asemenea, cu o 

grădină care parcă gâdilă simțurile celor ce 

privesc sculpturile. 

Pe toată durata vizitei am primit informaţii 

de la un ghid ce a încercat să ne explice cât se 

poate de frumos istoria și oamenii care au 

însuflețit acest castel minunat. Am aflat că 

acesta a fost construit între anii 1873-1914 ca și 

reședință de vară a regilor României, şi se află în prezent, în proprietatea Familiei Regale a 

României. Castelul adăpostește Muzeul Național Peleș. Ce pot să spun este că am rămas 

impresionată de tot ce am văzut: tablourile imense și mobilierul scump ce creează o 

armonie divină cu toate încăperile amenajate cu bun gust, sculpturile, băile și sistemul de 

încălzire. Ghidul a precizat că a fost prima locuință din Europa care a avut sistem de 

încălzire centralizată. Instrumentele muzicale, vitraliile, colecția de arme, toate detaliile şi 

obiectele creează o senzaţie de întoarcere în timp. Nu știam la ce să mă uit mai întâi. Pe 

lângă superbele apartamente regale am văzut numeroase săli tematice: biblioteca cu o uşa 

secretă, sala de arme, care mi-a plăcut cel mai mult, sala de muzică, sala de concerte, sala 

de teatru, salonul turcesc. 

Nu am avut voie să fac poze 

înauntru, dar păstrez în amintire sălile și 

camerele care m-au impresionat și mi-au 

umplut inima de bucurie. 

Castelul Peleș este o adevărată 

minunăție prin eleganța, rafinamentul și 

bogățiile ce dăinuiesc încă de pe vremea 

Casei Regale, de aceea recomand oricui 

vizitarea Castelului Peleș pentru a vedea 

ceva unic. 

7 



La Casa memorială Liviu Rebreanu 

Buta Marinică- Ciprian 

Chiar dacă am străbătut sute de kilometri cu 

gândul de a vizita şi acest muzeu, mă simt pe 

deplin mulţumit că am făcut-o. Am fost acolo întro 

excursie cu clasa. 

Când am ajuns acolo, m-am speriat puţin 

deoarece eram într-un loc complet nou, cu o curte 

în pantă, uşor întortocheată, era ceaţă şi prin 

prejmă nu era niciun om. Nu a durat mult şi a 

apărut un domn care ne-a zâmbit plăcut. L-am 

îndrăgit din start. Când i-am spus că am venit de la sute de km, ne-a mulţumit pentru că am 

străbătut o distanţă atât de mare pentru a vizita locul respectiv. 

8 

Prima clădire ce face parte din Muzeul Liviu Rebreanu 

facilitează vizitatorilor obţinerea de informaţii despre creaţiile 

romancierului. La intrare am fost întâmpinaţi de un portret 

foarte reuşit al scriitorului. Am fost invitaţi într-un amfiteatru, 

unde domnul ghid ne-a povestit pe scurt despre operele şi viaţa 

acestuia. Am ascultat cu sufletul la gură amănunte cronologice, 

detalii despre sursele de inspiraţie ale scrierilor sale, dar şi glume 

despre elevi ce au avut operele lui Rebreanu la examenul de 

bacalaureat. Ne-a spus că printre personalităţile de marcă ale 

judeţului Bistriţa-Năsăud se numără şi Liviu Rebreanu (1885- 

1944), ctitorul romanului românesc. După cum se ştie, scriitorul s-a născut în localitatea 

Târlişua, unde n-a petrecut, însă, decât câteva luni. Am ascultat interesaţi, liniştiţi şi dorinici 

de a şti. Am aflat că Ana din romanul Ion a trăit în acest sat şi a fost vecină cu scriitorul. A 

trăit până la 80 de ani şi a fost întrebată ce 

crede despre personajul din roman. Ar fi spus 

unui reporter că “ mi-a plăcut ce a scris, totul 

e bun, doar că nu m-aş fi spânjurat”. Toată 

prezentarea domnului ghid mi-a stârnit 

dorinţa de a citi mai multe nuvele ale 

scriitorului. La final mi-a părut rău că s-a 

terminat atât de repede. Domnul ghid ne-a 

felicitat şi ne-a spus că suntem un grup model 

pe care şi l-ar dori să revină. 



Am continuat cu vizitarea casei părinţilor 

lui Rebreanu. Pe placa de marmură, aşezată pe 

faţada nordică a casei, se consemnează: „În 

această casă reclădită în anul 1957 prin munca 

locuitorilor din Prislop-Năsăud, a trăit în mijlocul 

eroilor săi din romanul Ion, marele scriitor Liviu 

Rebreanu”. La marginea dinspre Năsăud a 

satului, am aflat că s-a ridicat o casă identică cu 

aceea care a aparţinut familiei Rebreanu. 

La etaj am vizitat o expoziţie închinată marelui 

scriitor, unde sunt prezentate romanele sale apărute în 

diverse ediţii, obiecte personale şi fotografii 

înfăţişându-l pe romancier începând cu adolescenţa şi 

până în ultimul său an de viaţă. Adunate cu sârguinţă şi 

puse în valoare cu pricepere, exponatele ilustrează 

personalitatea marelui scriitor. Am avut ocazia să 

achiziţionăm romane ale scriitorului. 

În casa veche, într-una dintre camere, am văzut masa 

de lucru, la care şi-a petrecut scriitorul momentele cele mai 

importante din viaţă, alături de obiectele lui de scris şi 

nelipsitul serviciu de tutun şi cafea. Am văzut şi o copie a 

sentinţei pe care a primit-o fratele scriitorului, Emil 

Rebreanu, care a fost condamnat la moarte prin spânjurare. 

El a fost cel care l-a inspirat pentru personajul Apostol 

Bologa din romanul Pădurea Spânjuraţilor. 

La această Casa Memorială am simţit că pot conecta 

informaţii reale conţinutului romanelor lui Rebreanu. Am plecat 

cu regretul că am trăit doar pentru câteva momente bucuria de 

a călători în lumea vieţii de la ţară şi a personajelor lui. Vă 

recomand cu dragoste să vizitaţi măcar o dată această casă 

memorială plină de creaţie. 

9 



Transfăgărăşanul 

Căruntu Cosmin-Teodor 

După şapte ani de la ultima noastră excursie pe 

Transfăgărăşan, care a fost un semi-eşec din cauza vremii, 

am luat decizia că ar fi cazul să ne mai încercăm norocul 

odată şi să revizităm acest loc. 

A venit şi ziua plecării, după ce ne-am făcut bagajul 

şi ne-am pregătit de drumul lung. În prima zi am făcut cei 

patru sute de km până la Curtea de Argeş, unde ne-am 

petrecut seara la o pensiune. Dimineaţa, după ce ne-am 

strâns lucrurile, am pornit nerăbdători la drum. Prima 

oprire am făcut-o după patruzeci de km la lacul Vidraru, 

unde am făcut o plimbare cu vaporaşul pentru a admira 

priveliştea. Următorii treizeci de km nu au fost foarte 

uimitori întrucât în stânga şi în dreapta era doar o perdea 

deasă, dreaptă, uşor claustrofobă, de copaci. La un moment dat, aceştia au început să se 

rărească şi a început priveliştea despre care auzisem atât de multe. 

Mă uitam încântat în stânga şi în dreapta, la drumul extrem de şerpuit care urma, 

unde se vedeau rocile imense. După zece minute de curbe m-am uitat în jos şi vedeam 

maşinile care acum erau doar nişte puncte şi m-am întrebat: “Oare de acolo venim şi noi 

?“. A doua oprire din traseul nostru am făcut-o la cota de 2000 m, la Cascada Capra, care 

pur si simplu m-a uimit cu apa ei ca de cristal. De aici, am ajuns în puţin timp la Lacul Bâlea, 

locul pe care îl aşteptam cel mai mult, deoarece, ultima dată, nu l-am putut admira din 

cauza ceţii. După cinci minute de mers, de lac ne despărţea, doar un tunel lung de un km. 

Dar, când am ajuns la intrarea în tunel, a trebuit să oprim. Avea loc “turul ciclist al Sibiului”, 

iar tunelul era blocat până la ora 15. 

Am parcat maşinile, ne-am bucurat de priveliştea 

pe care o vedeam acolo, am făcut multe poze. Cel mai 

interesant lucru a fost faptul că am putut să ne batem cu 

zăpadă în luna iulie. Am profitat de faptul că erau grămezi 

de zăpadă pe marginea drumului. După douăzeci de 

minute de aşteptare am luat decizia de a parcurge tunelul 

pe jos întrucât distanţa nu era foarte mare. Tatăl meu s-a 

decis să se întoarcă la ora 15 după maşină. 

10 

Odată ce am străbătut tunelul, totul s-a luminat 

brusc. Mă uitam stânga-dreapta şi vedeam numai “pereţi” 

imenşi de piatră care ne înconjurau din toate direcţiile. Am 

alergat să pot să văd lacul şi am rămas uimit de frumuseţea 



acestuia. Pe malul lacului se putea vedea mai multă zapadă. Mă uitam uimit la apa acestuia 

care, la cât de curată era, îi puteai vedea uşor fundul. Nu părea foarte adânc, dar îţi puteai 

imagina cât de rece era apa acestuia. Pe lângă acesta era un deal. Din locul în care îl 

priveam, părea desenat, plat. Când am observat două puncte roşii care se mişcau, mi-am 

dat seama că lacul era imens şi făcea ca acesta să arate de parcă ar fi desprins dintr-un 

basm. 

Ne-am continuat drumul după două ore, timp în care am făcut o mulţime de poze 

cu familia, am mâncat şi a trebuit să ne luam rămas bun de la acest peisaj minunat. Şi de 

aici drumul a fost la fel de şerpuit, ca cel de pe partea cealaltă a tunelului. Îmi dădea 

impresia că este ca o scară. După treizeci de minute a început să nu se mai vadă muntele în 

spatele nostru, drumul să fie cu mai puţine curbe şi începeau să apară din nou copacii ca o 

cortină care ne bloca vederea. 

Părerea mea este că acest loc este unul 

dintre cele mai frumoase din România şi că 

orice om din această ţară ar trebui să viziteze 

acest loc măcar o dată în viaţa sa. 

11 



Mănăstirea Hadâmbu 

Chiricescu Codruţa-Ioana 

De ceva vreme auzisem foarte 

multe lucruri frumoase despre Hadâmbu 

şi îmi propusesem să merg împreună cu 

familia la această mănăstire. 

Într-o zi de miercuri, am decis că 

este o zi frumoasă pentru a vizita această 

mănăstire. Drumul nu a fost aşa cum am 

crezut. Mănăstirea e amplasată la ieşirea 

din Iaşi, mai exact într-un sat, pe un deal. 

Ajunşi la poarta de intrare, am văzut o grădina mare cu flori ce mi-a atras atenţia întrun 

mod plăcut. Când am intrat în mănăstire totul mi s-a părut de vis. M-a impresionat 

clădirea mănăstirii care e foarte înaltă, cu multe picturi, dar şi liniştea deplină. 

După ce am mai vizitat biserica din curtea mănăstirii, am mers la locul de joacă 

pentru copii, care era destinat şi oamenilor mari. Era un loc de odihnă şi relaxare, cu 

animale, leagăne şi aer curat. 

După părerea mea, Mănăstirea Hadâmbu este una dintre cele mai frumoase 

mănăstiri de la noi din România. Acolo, totul este de vis, înconjurat de flori şi de oameni 

fericiţi care sunt alături de Dumnezeu. Această mănăstire mi-a întărit convingerea că 

trebuie să vizitez orice colţ al ţării mele, deoarece în România există oriunde ceva care mă 

va minuna. 

12 



O săptămâna în Delta Dunării 

Costan Tudor 

Vara aceasta un prieten de-al meu m-a întrebat dacă nu vreau să mă înscriu într-o 

tabară în Deltă. Pentru că nu mai vizitasem Delta Dunării până atunci, nu am stat prea mult 

pe gânduri şi am acceptat. 

În ziua plecării eram foarte entuziasmat şi 

nerăbdător. Drumul a fost lung, iar eu am dormit pe tot 

parcursul lui, fiind un drum de noapte. M-am trezit la Tulcea 

de unde am luat vaporul care urma să ne ducă la Sulina. 

Vasul a fost foarte aglomerat şi abia am găsit un loc. În cele 

din urmă am ajuns în Sulina. După ce ne-am lăsat bagajele în 

cameră, eu şi prietenul meu am decis să vizităm oraşul. Nu 

după mult timp (după aproximativ o oră de mers pe străzile 

orasului) am constatat că este un oraş foarte mic. Avea doar 

şase străzi conectate între ele. 

În acea seară a fost festivitatea de 

deschidere a taberei. După masa de seară 

eu şi prietenul meu am făcut o plimbare 

pe faleză. Am revenit în tabără încântaţi de 

frumuseţea acesteia. În acea noapte mi s- 

au adeverit cele mai mari temeri în 

legatură cu Delta: ţânţarii. Din cauza 

acestora nu am putut dormi toată noaptea. 

Dimineata la micul dejun directorul taberei 

ne-a prezentat programul următoarelor 

zile, care mi-a plăcut mai ales pentru că nu era foarte încărcat şi ne dădea posibilitatea să 

alegem la ce activităţi doream să participăm. 

În ziua următoare am făcut plajă la Marea 

Neagră. Am urmărit fascinaţi cum apa Dunării se 

amesteca cu apa mării. Nu mi-a plăcut prea mult faptul 

că marea era murdară după ce se amesteca cu apa 

Dunării. 

13 



Ziua mult aşteptată a fost cea când am mers cu 

barca în Deltă. Eram foarte emoţionat, şi încântat în 

acelaşi timp. Am avut ocazia să văd unele dintre cele 

mai frumoase specii de plante şi animale din lume care 

mi-au adus în conştiinţă importanţa şi frumuseţea 

mediului care din păcate este distrus încetul cu încetul. 

În restul zilelor am ales să fac plaja, să vizitez oraşul sau 

să mă bucur din timpul din tabară. 

A fost o călătorie pe care nu o voi 

uita niciodată. A fost o experienţă minunată, 

iar Sulina şi Delta rămân unele dintre cele 

mai bune locuri de vizitat atunci când îţi 

doreşti să ai parte de liniste şi să fii cât mai 

aproape de natură. A fost o călătorie pe care 

aş face-o din nou. 

14 



Portul Tomis 

Costea Cosmina-Mihaela 

Am văzut de mai multe ori Portul Tomis, dar cea mai 

recentă amintire este cea din vara ce-a trecut. Aflat în central 

istoric al oraşului, Tomis este portul turistic şi de pescuit al 

Constanţei. Ce se remarcă de la început este multitudinea de 

bărci, mai mari sau mai mici, care mai de care mai atractivă. În 

fiecare an suntem foarte încântaţi să le vedem, aşa că, atunci 

când am ajuns a profitat de faptul că era încă lumină, şi, 

împreună cu fratele meu am făcut o primă “şedinţă foto”. 

De jur împrejur erau foarte multe localuri şi restaurante, 

fiecare arătând deosebit. Atât terasele, cât şi interiorul fiecărui 

local erau frumos decorate şi cât mai primitoare. Poate de aceea nici nu duceau lipsă de 

clienţi. Mulţi turişti, chiar şi localnici veniţi să viziteze Portul Tomis au ales să cineze pe 

terasele restaurantelor cu privire la port. Acelaşi lucru am făcut şi noi. 

Atunci am aflat şi de ce erau atât de mulţi turişti. În 

fiecare an, de Ziua Marinei Române va veni din larg, zeul mării, 

Neptun şi va da startul spectacolului naval. Când am auzit, atât 

eu, cât şi fratele meu, am rămas uimiţi şi abia aşteptam să vină 

a doua zi. 

Soarele apunea încet, iar 

noi cinam şi admiram 

priveliştea. Noaptea s-a lăsat 

încet peste portul superb. Era 

înconjurat de lumini ce se 

oglindeau în apa acestuia. 

A doua zi, în deschidere, am văzut ambarcaţiuni rapide, dar şi un elicopter Puma 

Naval ce purtau drapelele României, al NATO şi cel al Uniunii Europene. Manifestările au 

încep pe faleza din faţa Comandamentului Flotei, dar au 

continuat în Portul Tomis unde s-a dat startul concursurilor 

tradiţionale marinăreşti. Atunci l-am văzut pe Zeul Neptun, 

jucat de un actor cu experientă, acelaşi an de an, care a venit în 

Portul Tomis cu o barcă impunătoare şi un trident în mâna 

dreaptă. Neptun (Poseidon, în mitologia greacă) a declarat 

deschise jocurile marinărești pe apă și a dat botezul 

marinăresc. 

Acea zi m-a făcut să mă simt mândră că sunt româncă. 

. 

15 



Cetatea Soroca 

Cravcenco Artur 

Situată pe malul drept al fluviului 

Nistru, Cetatea Soroca, este, în prezent, cel 

mai vizibil sit istorico-cultural din Republica 

Moldova. A supraviețuit din anul 1499, până 

în timpul nostru, la fel cum a fost creată în 

acel loc de meșterii din Evul Mediu. 

Construită din ordinul lui Ştefan cel 

Mare Cetatea Soroca a fost iniţial clădită din 

lemn. Pe resturile vechii cetăţi, în timpul 

domniei lui Petru Rareş, se construieşte o cetate nouă, din piatră, de 15-20 metri, care se 

păstrează şi astăzi într-o stare excepţională. 

Prin sistemul arhitectonic de construcţie Cetatea Soroca este unică printre cetăţile 

medievale moldoveneşti. Concepția arhitectonică este de origine italiană, venită în 

Moldova prin filiera zidarilor bistrițeni. Planul Cetății Soroca are analogii și rigori 

matematice cu Castelul de Monte, fortificație din sud-estul Italiei, construit în secolul al 

XIII-lea. 

Acest tip de cetate mai este numit și „tip 

scoică”. Se spune că meșterii au pus la baza 

calculelor lor legea supremă a armoniei 

„secțiunea de aur”. Cert este faptul că cetatea 

are o formă rotundă și diametrul de 37,5 m. În 

perimetrul cetății sunt situate cinci turnuri: patru 

cilindrice și unul de intrare, în formă 

rectangulară. De altfel, poarta era considerată 

punctul slab. Înălțimea cetății este de 20-25 de 

metri, iar grosimea pereților de 3,5 metri. 

Încăperile au trei niveluri și deschideri speciale pentru arme. În interiorul cetății puteau să 

încapă până la 150 de oșteni. 

16 

Legenda cetății spune că zece luptători au fost capabili să apere cetatea plină de 

bătrîni, copii și femeii timp de şapte zile, împotriva armatei otomane. La sosirea ajutoarelor 

aceștia muriseră din cauza rănilor pe care le aveau. 



Cetatea avea drept stemă un cap de bour. În perioada sovietică, ca și la celelate două 

cetați de pe malul Nistrului, a fost furat de la locul lui. În acest moment, doar Cetatea 

Soroca și-a regăsit stema, iar cetăţile Hotin și Suceava au stema orașului în locul în care a 

fost capul de bour. 

Nu ştiu dacă mulţi ştiu (înafară de 

moldoveni), dar Cetatea Soroca este reprezentată 

pe bancnota de 20 lei moldovenești. 

Cetatea lui Ștefan cel Mare de la Soroca este 

una dintre cărțile de vizită ale Republicii Moldova. 

Puțini moldoveni sunt cei care nu au fost măcar o 

dată în viață să o vadă. În ultimii ani Cetatea 

Soroca a fost restaurată în cadrul unui proiect româno-moldovean şi este singura cetate din 

timpul lui Ştefan cel Mare care a mai rămas în Moldova. 

Consider că această cetate a fost un proiect 

ambiţios pentru acele vremuri şi că e foarte bine 

să o vizitaţi. Recomand celor ce vin în Moldova să 

dea o fugă până la Cetate, să-i afle istoria. Mai 

ales că ea a fost restricționată zeci de ani pentru 

vizitatori. În perioada țaristă, cît și în perioada 

interbelică și postbelică în cetate aveau acces 

doar înalţii demnitari. 

17 



Cetatea Alba Carolina 

Darie Andrei 

Vreau să încep prin a spune că 

Cetatea Alba Carolina este, pentru mine, 

cea mai spectaculoasă cetate pe care am 

văzut-o până acum. 

În vacanţa de vară am avut ocazia să 

fac turul României alături de familia mea, 

iar cel mai frumos loc pe care l-am vizitat a 

fost, de departe, Cetatea Alba Carolina. 

Situată în Alba Iulia, cetatea a fost construită la începutul secolului al XVII-lea pe 

Dealul Citadelei. De când am pătruns în fortăreaţă am urmărit panourile informative şi am 

aflat că a avut rol de fortificaţie strategică de apărare a Imperiului Habsburgic împotriva 

eforturilor militare ale Imperiului Otoman şi de consolidare a puterii habsburgice pe plan 

local. 

M-am plimbat câteva ore prin oraşul medieval. Aşa am putut să văd o ceremonie 

unică în România, schimbarea gărzilor. În fiecare zi la ora 12:00 se face schimbul de gardă 

într-un mod aparte deoarece acesta se face în acelaşi stil ca în evul mediu. Îmbrăcaţi în 

uniforme de epocă, soldaţii ce ies din gardă se întâlnesc la Poarta a IV-a cu soldaţii ce 

trebuie să intre în gardă şi încep ceremonialul de schimbare a gărzii. Eu i-am urmărit cum 

au trecut pe sub Poarta de Sud a Castrului Roman, prin poarta vechii Monetării şi au pornit 

pe stada Militari. Ca la un marş de defilare ei pornesc până la poarta a III-a într-un ritm 

menţinut de tobele şi tropăiturile cailor. Traseul celor Trei Fortificaţii e făcut de soldaţii 

însoţiţi de tobe, arme şi călare pe cai. 

18 

Pe lângă această ceremonie, m-au impresionat prima poartă a cetăţii, statuile de 

bronz, basoreliefurile, aspectul foarte frumos al cetăţii cu dispunerea strategică a celor trei 

sisteme de apărare. 

Consider că această cetate este cea mai frumoasă cetate din România. 



Mânăstirea Bârsana 

Dumitrache Laura-Andreea 

Anul acesta, în noiembrie, am plecat într-o excursie în 

Maramureş, împreună cu colegii din clasă. Ştiam deja de 

frumuseţea şi tradițile nemuritoare ale locului însă în această 

excursie am avut ocazia să descopar şi locuri noi, care m-au 

impresionat. 

Unul dintre obiectivele pe care nu l-am mai vizitat până 

atunci, şi care pot spune că mi-a plăcut, a fost Mânăstirea 

Bârsana. Nu sunt genul de persoană care să aprecieze foarte 

mult mănăstirile, dar ceva din frumuseţea acestui loc mi-a 

atras atenţia. Poate din cauză că am ajuns la o oră de amurg, 

între zi şi noapte, când soarele apunea, moment ce parcă a 

adâncit frumuseţea şi misterul zonei. 

Am găsit interesantă arhitectura din zonă. Era evidentă diferenţa faţă de mănăstirile 

şi bisericile din Moldova. Turlele erau mult mai înalte, iar clădirile ansamblului, majoritatea 

din lemn, nu au cum să nu îţi captiveze privirea, mai ales dacă eşti turist. 

Când am intrat în curtea mănăstirii am 

văzut deasupra unei structuri, o mică bisericuţă 

din lemn. Am apreciat şi am găsit extrem de 

frumoasă mica ”capelă” din lemn. Nu mi-a atras 

atenţia faptul că era o bisericuţă, ci faptul că era 

realizată integral din lemn. Tot ce am văzut când 

am privit-o, era lumina din interior, aşa că am 

intrat să o văd. Am rămas impresionată de 

frumuseţea şi naturaleţea acelei capele. Urcam 

scările din lemn masiv, mă uitam la ele şi mă 

gândeam cum, un lucru atât de simplu precum lemnul, poate să fie lucrat atât de frumos, 

cum poate fi parte dintr-un univers misterios. 

A fost o experienţă plăcută să vizitez întreg 

Maramureşul, însă Bârsana a rămas în inima mea. 

Această mânastire a fost o aşezare nou văzută de 

mine şi este o locaţie unde m-aş întoarce oricând 

cu plăcere. 

19 



Topliţa 

Frija Alexandra-Maria 

Topliţa este un municipiu din judeţul Harghita, 

Transilvania, România. Localitatea are aerul unui orăşel 

liniştit şi îngrijit de munte, cu oameni politicoşi şi gata 

oricând să te ajute dacă ai nevoie. De ani buni merg cu 

familia la Topliţa în anotimpul rece, deoarece acolo sunt 

amplasate două pârtii dedicate sportului de iarnă, pârtia 

Măgheruş, pentru schiorii avansaţi şi pârtia Bradul, pentru 

schiorii începători. 

20 

Amplasate la circa trei km de centrul 

oraşului, pârtiile oferă peisaje de o mare 

frumuseţe, atât în drumul spre ele, cât şi prin 

panorama din vârful cu mulţi brazi acoperiţi 

de zăpadă şi drumuri şerpuite. Deşi cele două 

pârtii sunt apropiate, iar la bază se 

intersectează, eu aleg să schiez pe cea mai 

puţin abruptă, pentru că are o lungime mai 

mare şi sunt mai puţine şanse să mă accidentez. 

Lângă pârtia dedicată pentru schi, există şi o mică parte amenajată pentru cei ce nu 

îndrăznesc să urce pe schiuri, pentru cei pasionaţi de săniuş, mai exact. Persoanele mai 

îndrăzneţe, care nu se mulţumesc cu pârtia mai abruptă, pot să încerce diverse trasee prin 

pădurea de brazi. 

Deasupra magazinului unde se poate închiria 

echipament pentru schi este un loc foarte frumos de 

unde poţi admira împrejurimile, să te bucuri de un ceai 

sau o ciocolată caldă pentru a te mai încălzi şi relaxa. 

În vârful pârtiei Măgheruş se află un restaurant cu 

o gamă variată de mâncare şi cu un gust foarte bun, în 

sistem de autoservire. 

Trebuie să fii foarte 

atent când duci tava la loc, deoarece poţi să aluneci şi să 

cazi din cauza zăpezii care se dezgheţă de pe papuci, 

ceea ce mi s-a întâmplat şi mie. 

Recomand tuturor să schieze la Topliţa. 



Mănăstirea Putna 

Gheorghică Alina 

De mai bine de 2 ani de zile, mi-am propus să fac o 

călătorie la mănăstirea Putna, împreună cu familia. Aşa că, în 

prima zi de marţi a lunii august, am pornit alături de famila 

mea spre cea mai reprezentativă ctitorie a lui Ştefan cel 

Mare. Pe alocuri şerpuitor, drumul pâna la Putna a fost 

foarte plăcut pentru condus. Asfaltul impecabil a permis 

parcurgerea cu repeziciune a distanţei, iar peisajul până la 

mănăstire te vrăjeşte în totalitate, făcându-te să realizezi cât 

de frumoasă este România noastră. 

Ajunși la poarta de intrare pe domeniul mănăstiresc, 

am parcurs lunga alee ce ne despărţea de intrarea în curtea 

mănăstirii. Poarta monumentală ce străjuiește domeniul, este, prin lucrătura sa, o 

adevărată operă de artă în lemn, având sculptat pe stâlpi, în partea de sus, sub acoperișul 

porții, capul de bour al Moldovei, iar pe lungimea stâlpilor diverse motive populare 

specifice zonei, soarele sub forma unei rozete, dar și crucifixe care ne arată că am ajuns la 

un așezământ religios. Pașii ne-au purtat pe aleea principală, printre starturi de flori, 

arbuști decorativi și multă verdeaţă, către 

biserica mănăstirii, locul unde odihneşte un 

mare om al acestui neam, Ştefan cel Mare şi 

Sfânt. În acea zi am fost atrasă pentru prima 

oară de interiorul unei biserici, nu pentru a mă 

apleca religios la o icoana, ci pentru a-mi pleca 

pentru o clipă capul în semn de respect. 

Pot spune că a fost cea mai impresionantă mănăstire pe care am vizitat-o vreodată, 

probabil pentru că Putna iese din tiparele mănăstirilor bucovinene şi româneşti, în general, 

pentru măreţia ctitoriei şi pentru amprenta ctitorului în tot ceea ce emana: istorie, 

spiritualitate şi statornicie. 

Totul a fost de vis, ceva de nedescris şi 

asta m-a făcut să constat cât de mult trebuie sămi 

iubesc ţara şi că trebuie să preţuiesc toate 

aceste locuri care ne-au făcut remarcaţi în 

întreaga lume. 

21 



Cimitirul Vesel de la Săpânţa 

Grivolea Elena-Delia 

Încă de mică am tot auzit de acest loc: 

Cimitirul Vesel de la Săpânța. Tot mai mulți oameni 

din jurul meu îl vizitau, îmi aduceau suveniruri de 

acolo și îmi povesteau cât de minunat a fost, iar eu 

doar aprobam pentru că nu știam ce să zic, având 

în vedere că nu-l văzusem niciodată. 

Dorința mea de a-l descoperi a devenit tot 

mai arzătoare, până când s-a îndeplinit. L-am 

vizitat când am fost într-o excursie palpitantă printre munți împreună cu colegii mei și cu 

câteva cadre didactice, când am putut vedea o bună parte din frumusețile României, dar, 

mai ales, celebrul Cimitir Vesel. 

Încă de când am intrat pe poarta Cimitirului atmosfera a fost un amestec de ciudat şi 

plăcut. Era dimineaţă şi eram adormiţi, era rece, era ceaţă, dar locul nu era pustiu, nici 

părăsit. Nu te simțeai că într-un cimitir banal, unde zeci de suflete zac adormite în 

pământul rece, ce a pus stăpânire pe ele. 

Atmosfera era animată de sutele de cruci colorate și inscriptionate haios. Am citit 

versurile, râzând tot mai tare și mai tare. Tot plimbându-mă printre morminte, am realizat 

că nu acele cruci făceau Cimitirul un loc atât de special, ci Biserica de acolo. Deşi nu se 

vedea clar din ceaţa densă, biserica m-a impresionat. Realizată în lemn, în stil 

maramureșean, era foarte zveltă și minuțios lucrată. 

Zidurile erau frumos decorate, iar acoperișul ei era 

ceva nemaivăzut. Sute de țigle colorate, metalice și 

strălucitoare erau puse minuțios, fiecare având locul 

ei, totul fiind foarte organizat. Pot spune că Biserica 

este ,,piesa de rezistență", cum s-ar spune în ziua de 

astăzi. Mi s-a părut extraordinară. 

22 

Cimitirul este deosebit și pentru că este 

amplasat într-un peisaj montan extraordinar, care nu 

se găsește oriunde. În opinia mea, în orice etapă a 

vârstei ar fi un om, Cimitirul Vesel de la Săpânța este 

un loc care merită cu adevărat vizitat măcar o dată în 

viață. Nu trebuie să ratăm oportunitățile în care 

putem vizita frumusețile țării noastre, pentru că sunt 

unice în lume și își pun amprenta asupra noastră, 

amintirile rămânând cu noi ani și ani la rând. 



Delta Dunării 

Groza Ştefan 

Delta Dunării este una dintre cele mai mari atracţii ale României şi este locul care m-a 

impresionat cel mai mult în toate călătoriile pe care le-am făcut până acum. Acest loc m-a 

emoţionat cu minunatele peisaje care lasă uimit pe orice om ce reuşeşte să ajungă în Deltă. 

Cel mai minunat lucru pe care l-am făcut a fost plimbarea cu barca pe Braţul Sulina 

după cum se vede şi în imaginile următoare. Am avut un ghid ce ne-a explicat tot ce trebuie 

să ştim despre acest braţ în calitate de turişti. Voi relata doar câteva lucruri. 

Ne-a informat că Braţul Sulina este situat în mijlocul Deltei și, spre deosebire de 

Chilia, are un curs rectiliniu, fiind permanent dragat și întreținut pentru navigația vaselor 

maritime. Are o lungime de 71 km și transportă 18% din volumul de apă al Dunării. Cursul 

Brațului Sfântu Gheorghe este orientat spre sud-est, și se desfășoară pe 112 km, 

transportând 22% din debitul Dunării. La vărsare formează insulele Sacalin considerate un 

început de deltă secundară. 

Plimbarea în Deltă este unul dintre lucrurile ce nu trebuie ratate. Acest loc va rămâne 

mereu în conştiinţa mea şi nu îl voi uita niciodată. Vă recomand cu mare plăcere să vizitaţi 

Delta Dunării pentru că nu se pot explica în cuvinte senzaţiile şi emotiile pe care le veţi trăi 

doar acolo!!! 

23 



Viscri 

Hîrtopanu Răzvan-Ştefan 

Pot să merg în satul Viscri şi de un milion de ori 

în viaţa asta, tot nu o să înceteze să mă surprindă. 

Am ajuns în acest sat pe drumuri neasfaltate, dar 

acest aspect nu m-a deranjat prea mult niciodată, 

deoarece ştiam ce mă aşteptă acolo. Este un sat 

foarte liniştit, în care m-am bucurat de armonia 

naturii, pentru că peisajul îţi taie respiraţia. 

În Viscri încă mai poţi vedea cum oamenii 

se duc grupaţi pentru a aduce vacile acasă de la 

păscut. Am văzut acest lucru doar acolo. 

Fiecare sătean are obligaţia de a conserva, 

cât de mult poate, fiecare parte a acestui sat şi să 

nu aducă nicio modificare elementelor satului 

sau mediului, locuinţelor, drumurilor. 

Despre acest sat s-a spus că s-a îndrăgostit şi 

Prinţul Charles, unde şi-a cumpărat o casă. Probabil aşa 

a devenit şi foarte cunoscut. 

Dacă ajungi în Viscri îţi spun să nu faci greşeala de 

a petrece numai o noapte-două. Nici prin cap să nu-ţi 

treacă să îi ascultaţi liniştea şi să-ţi iei tălpăşiţa! 

Vei pierde o experienţă de neuitat pe care 

o poţi trăi acolo. Petrece acolo câteva nopţi, 

dormi în casele localnicilor, gustă din mâncarea 

tradiţională. Eu m-am bucurat de clipele 

petrecute de acest sat minunat. Acolo te poţi 

încărca de o energie pe care o simţi în fiecare 

fibră. 

24 



Nu vizitaţi România, când vă dor măselele! 

Hogaş Bogdan-Gabriel 

Am decis să plec în excursia cu clasa în Maramures, la sfatul mamei. Mi-a spus, şi eu 

i-am dat dreptate, că nu se ştie când o să mai trec pe acolo. Am plecat vineri dimineaţa pe 

la şapte şi am ajuns la cazare pe la ora 19:00 tocmai într-un sătuc maramureşean. Da. Am 

făcut 12 ore până la cazare. Ce am făcut până acolo? Îmi amintesc că am vizitat câteva 

muzee pe drum şi am mai oprit să facem poze de grup, cum ar fost la Pasul Şetref, la 

intrarea în judeţul Maramureş. 

Unde eram eu în pozele astea? Eu sunt cel cu gluga albă. Se spune că o fotografie 

face cât o mie de cuvinte. Ce nu spun fotografiile acestea, nici într-o mie de cuvinte, este că 

mă durea măseaua. Şi nu se vede în poze. 

A doua zi, chiar de dimineaţă, la ora 09:00, eram 

la cimitirul vesel din Săpânţa. Am rămas plăcut surprins 

să văd că lumea era bunăvoitoare şi, chiar dacă nu ne 

cunoştea, ne saluta cu un “bună dimineaţa” cald. Chiar 

când am plătit taxa de intrare şi am intrat în curtea 

cimitirului am simţit că mi s-a crăpat măseaua. Tot 

drumul spre casă m-am gândit cum am reuşit să fac aşa 

ceva. Dar să nu ne abatem de la subiect. 

Cimitirul, chiar dacă ar fi trebuit să te 

înspăimânte, (totuşi sunt nişte oameni îngropaţi 

acolo), îţi oferea o stare de bine. Nu te simţeai deloc 

trist atunci când citeai citatele scrise de pe pietrele 

funerare. Mi-ar fi plăcut să găsesc crucea pe care 

scrie: “ Pălinca şi femeile mi-au terminat zilele”. Am 

văzut-o pe un magnet în magazinul de suveniruri, 

dar, din păcate, nu am găsit-o în cimitir. 

Sper să mai ajung pe acolo şi când nu mă dor 

măselele. Toată zona Maramureşului este frumoasă şi se merită să fie vizitată. 

25 



Cimitirul Vesel 

Huminiuc Simona 

La sfârşitul săptămânii şcoala altfel, în acest an, am fost într-o excursie cu clasa în 

zona Maramureşului. Am vizitat mai multe obiective turistice, dar cel mai mult şi mai mult, 

mi-a plăcut Cimitirul Vesel de la Săpânţa. 

Mi-am propus de mult să ajung acolo o dată şi-o dată, deoarece am auzit foarte 

multe lucruri despre acest cimitir. Săpânţa se află aproape de graniţa cu Ucraina aşa că am 

avut ceva de mers până acolo. 

Cimitirul Vesel este recunoscut 

pentru mormintele viu colorate şi 

poveştile sau glumele scrise pe ele. 

Recunosc că am fost surpinsă să văd cât de 

multă culoare, veselie şi bucurie se poate 

vedea într-un cimitir. Într-un cimitir 

normal se simte, de obicei, un aer de 

tristeţe, melancolie, respect, chiar durere. 

Dar în acesta, nu. Era total opusul. 

M-am plimbat cu nerăbdare de la un mormânt la altul şi am citit cu plăcere textele de 

pe crucile frumos pictate. Am râs cu poftă la glumele şi poveştile de pe morminte, ce 

descriau foarte hazliu evenimente din viaţa celor decedaţi sau trăsături definitorii pe care 

le-au avut. Mi s-a părut un mod haios de a comunica celor ce trăiesc încă, câte ceva despre 

decedaţi. Cel care a avut acestă idee a fost 

foarte inspirat. 

Mă bucur că am vizitat acest loc plin de 

culoare şi magie. Mă simt mândră că avem 

români cu idei geniale. 

26 



Muzeul Etnografic din Vatra Dornei 

Iacoboaia Monica 

Am avut ocazia să vizitez acest muzeu 

de două ori și, de fiecare dată, m-au 

întâmpinat aceleași fiinţe blânde, calde, 

primitoare: o doamnă şi câteva pisicuțe, 

care își petreceau zilele în acel decor 

pitoresc. 

Doamna Victoria era muzeograf şi era 

cea care a povestit despre exponatele 

văzute, iar pisicuţele erau adoptate şi, după 

ce s-au simţit binevenite, nu au mai plecat. 

Erau locatari permanenţi şi, în timp, au devenit vedetele muzeului. Toţi vizitatorii le 

îndrăgesc instantaneu şi, atunci când revin, le caută sau întreabă de ele. 

Doamna muzeograf ne-a spus că iniţial a 

fost o pisică găsită îngheţată şi flămândă ce a 

fost găzduită temporar pe holul îngust al 

muzeului. Într-una dintre zile a zărit-o cum a 

prins un şoricel (probabil era un iubitor de 

exponate etnografice, pentru că îi plăceau lâna 

şi blana). Atunci a decis să o păstreze. Mai târziu 

au mai apărut câteva. 

În timp ce admiram aranjamentele tipice din casa dorneană, așa cum era în vremuri 

de mult apuse, doamna Victoria ne povestea istoria locului, adăugând cu un umor firesc al 

oamenilor din zonă, cum au ajuns acele pisicuțe fără casă să-i devină prietene devotate și 

cum într-o excursie câteva doamne din Olanda, mai durdulii, așezându-se pe scaunele 

expuse, acestea au cedat și au fost în asemenea mod stricate încât nu au mai putut fi 

reparate. 

Am aflat că, Muzeul de Etnografie din Vatra Dornei, a fost deschis în anul 1986 şi 

ilustrează tradiția comunală și economică a societății țărănești din Țara Dornelor. Cele trei 

interioare tradiționale sunt deosebit de pitorești și autentice şi ilustrează viața casnică a 

țăranilor din zonă. Au stârnit de fiecare dată nostalgia și admirația vizitatorilor. 

27 



În afara gazdelor deosebite, muzeul se remarcă prin sala costumelor populare, ce ne 

înfățișează portul de o frumusețe aparte a strămoșilor locului și casa de la munte pe care, 

în mod tradițional, o aveau pe vremuri dornenii. 

Un lucru minunat ce mi-a plăcut la acest muzeu 

este faptul că putem atinge exponatele, le putem simți 

energia și vibrația. Dacă ajungeţi în Vatra Dornei, nu 

trebuie să rataţi Muzeul de Etnografie. În acel muzeu am 

simţit că ne putem proiecta în tărâmul pierdut al 

oamenilor ce au trăit pe acele meleaguri. 

28 



Transalpina 

Lipovanu Ioana 

România este o ţară frumoasă! Asta se ştie! 

Dar, din punctul meu de vedere, o zonă care merită 

cu adevărat să fie vizitată și parcursă este 

Transalpina. Supranumită cea mai frumoasă şi înaltă 

soşea din România sau Drumul Regelui este, alături 

de Transfăgărăşan, o altă comoară a acestei ţări. 

Știu că această soşea traversează măreţul 

masiv Parâng ce are o înălţime de 2145 metri (nu vă 

mint, este tot ce am reuşit să reţin ). 

Îmi amintesc şi acum emoţiile pe care le-am avut atunci când am străbătut 

Transalpina. Cu cât înaintam mai mult, cu atât aveam impresia că lumea se face din ce în ce 

mai mică şi munţii sunt mult mai aproape de noi. La fiecare curbă simţeam cum alunec în 

gol. Dar, din fericire, nu era aşa . 

Pentru că am ajuns destul de târziu în zona respectivă, am decis să ne cazăm în 

Rânca, un loc mic, parcă uitat de lume, într-o pustietate nesfârşită. În momentul când am 

văzut staţiunea, am simţit o bucurie imensă declanșată de faptul că, în sfârșit, după un 

drum aşa de lung, găsisem o comunitate. Acolo am fost primiţi cu drag de nişte oameni 

foarte ospitalieri. Erau gata să ne ofere tot ce avem nevoie. 

În dimineaţa următoare ne-am luat la revedere de la gazde, cu promisiunea că vom 

reveni. După un alt traseu lung, am ajuns şi în vârful cel mai înalt, Pasul Urdele, unde am 

întâlnit un peisaj de poveste. Cu toate că era vară, crestele munţilor erau acoperite de 

zăpadă, iar vremea de afară părea mai mult de toamnă. Minuscule, ca nişte purici, puteam 

să văd oiţele cum urcau pe cărările neştiute de lume. Ca în orice loc turistic, am găsit şi 

magazine cu suveniruri, mai ales cu diferite brânzeturi, provenite de la ciobanii locali. 

Amplasarea acelor magazine acolo sus, nu consider că este tocmai necesară. Ele luau foarte 

mult din frumuseţea locului, oamenii fiind mai mult interesaţi de obiectele pe care le pot 

cumpăra, în loc să se bucure de adevărata privelişte. Trebuie să recunosc, cu toate acestea, 

că mi-am achiziţionat şi eu anumite suveniruri, dar, după ce am admirat peisajul. După 

popasul acesta, am început să coborâm şi să ne despărţim de frumoasa soşea Transalpina. 

Pot spune că a fost una dintre cele mai 

frumoase experienţe ale mele. Recomand 

tuturor să cutreiere ţara folosind această 

soşea şi pot să confirm cu tărie că nu este 

posibil să nu vă placă. 

29 



Castelul Bran 

Lipovanu Roberta-Maria 

Deși eram foarte mică atunci când am 

vizitat Castelul Bran, încă îmi aduc aminte 

faptul că ceea ce m-a impresionat la acest 

castel a fost amplasarea lui. Încadrat de 

culmile munților Bucegi şi Piatra Craiului, 

castelul se află într-o zonă absolut superbă pe 

care aș vizita-o ori de câte ori voi avea ocazia. 

Am plecat în călătorie de dimineață. Eu 

eram foarte entuziasmată chiar dacă tot ceea 

ce am înțeles din explicațiile părinților a fost 

că vom merge la un castel din munți. Eram foarte nerăbdatoare să ajungem la destinație. 

După un traseu cu peisaje frumoase ale munților, am ajuns la baza castelului de unde 

am cumpărat bilete pentru a ne atinge obiectivul. La casa de bilete am rezistat tentației de 

a renunța și de a ne întoarce dimineața următoare, pentru că era o coadă foarte mare. În 

plus, părinții au planificat o săptămână de vacanță în Bran, cu scopul principal de a vizita 

Castelul Bran. Aşa că nu am renunţat. A meritat toată așteptarea. 

Castelul are patru etaje, accesul în camere fiind întortochiat, cu multe coridoare 

foarte înguste prin care ai impresia că te rătăcești. În camera de gardă a castelului am 

urmărit datele de pe panourile informative, pe care am găsit colaje de imagini şi informații 

ale castelului. Arhitectura interioară a castelului este impresionantă, fiind de remarcat 

pereţii tencuiţi, pavimentul de cărămidă, tavanele de lemn şi bolţile de piatră, într-o 

combinaţie entuziasmantă. Ferestrele sunt săpate în zidurile groase construite din piatră de 

stâncă şi bolovani de râu. 

Prin curte se accede la primul etaj, pe o scară cu trepte 

de stejar şi cu boltire semicilindrică. 

30 

Prima încăpere pe care am vizitat-o a fost sala armelor, 

unde am remarcat o armură incompletă de cal datând din 

secolul al XVI-lea. M-au impresionat, de asemenea, 

basoreliefurile uşilor şi ancadramentele acestora. 



Mai departe, am urcat, pe o scară extrem de îngustă, săpată în rocă, spre sala de 

muzică, ce era decorată cu mobilier în stilul renaşterii italiene şi germane. Acolo am putut 

admira lăzi florentine din secolul al XV-lea. 

Din sala de muzică am ajuns în logia de la etajul al IIIlea, 

cu paviment de cărămidă şi bolţi cu contururi 

remarcabile, de unde se poate admira, în toată 

splendoarea ei, curtea interioară, cu frumoasa fântână 

aflată în centru. 

De aici, pe nişte trepte de lemn, am putut urca la 

nivelul al patrulea, de unde am admirat panorama 

defileului râului Turcu, precum şi serpentinele de la 

Fundata spre Rucăr. 

Unul din punctele 

principale de atracție ale castelului este Pasajul Secret, care pe 

vremuri era cunoscut doar de soldați. În cazul în care invadatorii 

reușeau să intre în cetate, soldații foloseau acest pasaj pentru a 

urca în partea superioară a castelului de unde aruncau cu pietre 

şi smoală încinsă în atacatori ca să-i alunge. Intrarea în pasaj se 

făcea la acea vreme prin gura unei sobe, aflată în locul în care 

acum este ușă. 

Aglomerația a fost un aspect negativ, din cauza căreia 

nu am reușit să admirăm totul în detaliu. Însă vizitarea 

castelului a meritat din toate punctele de vedere. Îmi 

amintesc multe lucruri despre Castelului Bran: decorurile 

interioare predominate de combinația de elemente din fier 

forjat, foarte mult lemn vopsit în nuanțe închise, zugrăveala 

simplă, albă, catifea vișinie, dar și armele de luptă folosite 

pentru apărarea cetății: scuturi decorate cu însemnele 

domnitorului Mircea cel Bătrân și stema Brașovului, 

buzdugane, securi, armuri medievale. 

31 



Cu mocăniţa pe Valea Vaserului 

Lupu Raluca-Maria 

Am fost cu mocăniţa pe valea Vaserului 

împreună cu familia şi nişte prieteni la 

recomandarea unui om de-al locului. Eram în 

trecere prin Maramureş către o cu totul altă 

destinaţie şi am aflat despre mocăniţă abia atunci. 

Decizia să ne plimbăm cu mocăniţa a fost una de 

moment. Am plecat din Vişeul de Sus, am trecut 

prin Cozia şi am ajuns la Paltin, capătul de linie. 

Are vagoane pentru călători şi unul pentru lemne. În vagoanele turiştilor, băncile sunt 

dispuse spate în spate cu faţa spre exterior astfel încât să te poţi bucura de peisaj. 

În unele porţiuni mocăniţa trece foarte aproape de râul Vaser, de curţile şi de 

gardurile oamenilor. Uneori aveam impresia că le putem deschide poarta din mers. E o 

zonă cu multă verdeaţă, cu garduri şi cabane vechi de lemn, cu păşuni în care pasc vaci, cu 

oameni pe care-i vezi muncind în grădină. Ai timp să-i saluţi din mers şi să afli ce mai fac 

fără să te cobori. 

Mocăniţa a mers destul de încet. Am 

avut senzaţia că te poţi urca şi din mers, fără să 

te grăbeşti. Atunci am înţeles cum era posibil 

în filme ca trenurile să fie jefuite. Ca să 

intensific ideea de nesiguranţă, şinele de tren 

păreau foarte vechi, iar, în unele locuri, erau 

chiar pe malul neamenajat şi prăbuşit al râului 

Vaser. Am simţit că aceeaşi senzaţie o trăiesc 

cei ce practică sporturi extreme. 

32 

Călătoria e foarte frumoasă probabil şi iarna, dar eu nu aş recomanda-o. Vagonul te 

zdruncină foarte tare, nu are sistem de încălzire şi funcţionează pe un singur sens. Drumul 

parcurs cu mocăniţa a durat aproximativ şase ore, cu o pauză de o oră şi jumătate la 

capătul liniei în Paltin. A fost destul de obositor şi solicitant pentru că, în momentul când 

am terminat plimbarea, îmi amintesc clar că am fost trezită de mama. Se pare că legănatul 

agreabil al mocăniţei, sunetul scos de motorul locomotivei ca al unui cal ce fornăie, sunetul 

repetitiv al roţilor, m-au făcut să aţipesc cam jumătate de oră. 



Plimbarea cu vagoanele trase de locomotiva cu 

aburi a fost inedită şi foarte plăcută. Am avut ocazia 

să aud sunetul mocăniţei ca al unui cal obosit ce 

trage din greu la deal, de semnalele sonore trase de 

mecanic şi atmosferă de epocă pe care o creează 

vălul de abur. În plus, m-am bucurat de natură în 

patria lemnului, de priveliştea uimitoare, de peisajul 

montan. A fost o experienţă completă. 

33 



Cascada Bigăr 

Maftei Cosmina – Maria 

Vara trecută am fost în excursie cu familia. 

Printre obiectivele turistice pe care ne-am decis să 

le vizităm a fost și Cascada Bigăr, desemnată în 2013 

cea mai frumoasă cascadă naturală din lume de 

presa internaţională de specialitate (The World 

Geography). Situată în judeţul Caraş-Severin, este 

un minunat tablou aflat pe Valea Minișului, la 

jumătatea distanței dintre Anina și Bozovici. 

Drumul de acces spre cascadă e prin Parcul 

Național Cheile Nerei-Beușnița. De la intrarea în parc sunt amenajate spaţii şi poteci spre 

baza cascadei. Cu toate că drumul a fost anevoios și greu, efortul a fost răsplătit în 

momentul în care am ajuns în acest loc de vis, un colț de rai. 

Când am văzut cascada, am înţeles de ce 

imaginile spectaculoase ale acesteia au făcut 

înconjurul lumii. Este formată de un izvor de 

apă subterană, care se scurge pe un perete 

calcaros, asemenea unor lacrimi. Abruptul 

calcaros, cu forma unui con este îmbrăcat într-o 

haină verde de mușchi, fiind înconjurat de 

mantia falnică a pădurii Văii Minișului. 

34 

Cascada Bigăr este de o frumusețe nemărginită, iar când îngheață, se transformă întro 

mică peșteră de gheață. 

Cărarea ce pornește de la cascadă prin pădure este o invitație la drumeție ce-ți dă 

răgazul să privești înspre frumusețile ce te înconjoară. Te poţi bucura de numeroasele 

frumuseți pe care natura le-a pus la dispoziția privitorilor. 

Liniștea este întreruptă de cântecul păsărilor, de 

susurul apei sau de vizitatorii încântați de frumusețea 

peisajului. 

Emoția și bucuria vederii acestor locuri mi le voi 

aminti mereu. Recomand oricui să viziteze frumusețile 

României și, mai ales, să nu ocolească Cascada Bigăr. 



După 5 ani la Hotelul Castel Dracula 

Mandric Andrei-Ciprian 

Am vizitat acest obiectiv turistic, situat la altitudinea de 

1201 m, în Pasului Tihuța, acum câteva zile într-o excurie cu 

clasa. Dar nu era prima dată când îl vizitam. Mai fusesem acolo 

acum cinci ani. Prima dată am sosit aici împreună cu familia 

mea întregită. 

Eram un copil micuț, ușor naiv şi foarte temător, pentru 

că mi se povestise de mai multe ori legenda Contelui Dracula. 

Cel care m-a făcut să capăt o frică foarte mare de acest loc, era, 

în special, unchiul meu care era foarte pus pe glume 

neinspirate. 

De ce îmi era frică? Mi-a spus că în incinta hotelului este un pasaj în beznă, un tunel 

după spusele lui, ce duce într-o încăpere întunecată care, după cum se zice, găzduieşte un 

sicriu în care s-ar află, cică, spiritul lui Dracula. Mda, trebuie să recunosc. În acea perioadă 

nu am avut curajul necesar să intru acolo. Am aşteptat în recepția hotelului şi îmi era o 

rușine pentru că bunica mea râdea de mine, iar eu, în schimb, nu puteam să râd de ea, că 

na, o înțeleg, are probleme cu inima. 

După ce au făcut turul bârlogului lui Dracula, restul familiei a 

ieșit agitată şi a continuat să mă îngrozească, reușind să mă sperie și 

mai tare cu diferite prostii spuse de ei, pe care la vremea aceea le 

credeam. Totul a trecut. Am plecat de la Castelul Dracula, iar eu am 

rămas cu această frică pe care am purtat-o cu mine cinci ani. 

Până când, cu prilejul unei excursii cu clasa, pe un traseu 

complex, în care am străbătut, trei ținuturi ale României, am vizitat 

foarte multe obiective printre care şi acest loc. Acum eram mai mare 

și eram înconjurat de colegi, care râdeau, făceau glume bune şi m-au încurajat. Aşa că am 

avut curaj să intru acolo, cu toate că încă mai păstram un sentiment de frică în mine ce mă 

oprea să intru acolo. Să trecem peste. 

Împins de la spate de băieți am intrat ... ohhh 

... În acel tunel sumbru, claustrofob, cu o lumină 

roșie difuză, reflectată pe pereții înguști, am auzit 

ţipetele unor colege speriate de atmosfera 

lugubră, de îmbrâncelile unor băieţi şi de poveştile 

macabre pe care le spunea o doamnă ghid ce era 

îmbrăcată în vampir. Toate acestea m-au făcut să 

sar de frică în spatele unui coleg. Mergeam, 

35 



mergeam ... şi acel pasaj parcă nu se mai termina. În sfârșit m-am văzut intrat în camera lui 

Dracula. Presupun că eram galben la față. Aici, altă surpriză: am văzut un sicriu. Era o 

cameră mică, noi eram un grup măricel, iar lumină era doar de la o lumânare pe care 

doamna ghid o ţinea în faţa sicriului. Am încercat să stăm cât mai departe de sicriu, ne-am 

lipit cât am putut de pereţi, dar, vrând-nevrând eram aproape de coştiug. 

Doamna ghid ne-a descris picturile de pe pereți, ce surprindeau doar scene 

însângerate cu vampiri în prim-plan și ne-a povestit întâmplări prin care a trecut Dracula. 

Când, dintr-o dată, pooooooooooc! Capacul sicriului se deschide brusc şi îl văd jos. În acea 

fracțiune se stinge și lumânarea. Eu țipam de rupeam şi, din senin, m-am trezit cu o mână 

pe umărul meu. Fiind printre ultimii ce au intrat în cămăruţa lui Dracula, cred că era 

persoana din sicriu, ce a ieșit din cameră. 

Speriați cu toţii, ne-am îmbulzit să ieşim prin pasajul în beznă. Când colo, ne-am trezit 

înhăţaţi de picioare sau de mâini. Pe parcursul tunelului era o încăpere mai mică unde s-a 

ascuns, pare-se, „Dracula" şi am văzut numai o mână care stătea atârnată pe un perete. 

Imediat am dat doi metri înapoi şi am lăsat alți colegi să 

treacă prin tunel înaintea mea. După ce au trecut treipatru, 

am îndrăznit și eu. Cu un mers spre alergat, am ieșit 

la aer ... 

Gata. Aş putea spune că mi-am îndeplinit o dorință. 

Acum îl pot suna pe unchiul meu să îi spun că era nu mare 

mincinos și că tot ce spunea el nu e adevărat. Nu o să uit 

ajutorul colegilor mei, dar nici de voința aia pe care am 

pierdut-o pe traseu... 

36 



Casa memorială "George Coşbuc" 

Moglan Ioana-Cosmina 

Pe parcursul excursiei cu clasa pe care am făcut-o 

în noiembrie în acest an, unul dintre obiectivele pe care 

le-am vizitat a fost Casa memorială ”George Coșbuc”, 

considerată primul muzeu de literatură română din țara 

noastră. Am ajuns după-amiaza, târziu, iar seara se lăsa 

fermecătoare peste casa îmbătrânită de vreme, dar 

plină de viață datorită celor peste 50 de suflete ce îi 

călcau acum pragul. 

Autocarul nostru a oprit exact în fața casei memoriale într-un loc pitoresc, la 

aproximativ 15 km distanță de orașul Năsăud, în comuna ce poartă numele luat în cinstea 

marelui nostru poet, George Coșbuc. Clădirea este poziționată chiar în centrul comunei şi a 

fost construită de către tatăl poetului, Sebastian Coșbuc, după anul 1840. A devenit muzeu 

și casă memorială în 1905, la inițiativa lui Iuliu Moisil. 

Intrată în curtea muzeului, o curte mare, la stradă, unde aproape de peretele exterior 

al casei este un bust al poetului, am văzut o căsuță țărănească, vopsită în alb, cu acoperișul 

de șindrilă. La ferestre atârnau niște obloane grele din lemn maro, sculptat simplu. Ne 

aștepta un ghid, ce ne-a îndrumat pașii spre casă. 

Am intrat pe o ușă din lemn, ce avea 

același model cu cel al obloanelor. Prima 

încăpere în care am intrat se numește tindă. 

Aceasta este ca un hol, iar camerele casei 

sunt dispuse de o parte și alta a acestui hol. 

În această tindă am văzut cum era 

organizată o bucătărie ţărănească. Erau 

expuse diferite obiecte caracteristice acestui 

loc, un bufet simplu, pe care erau așezate 

câteva ulcele şi un ștergar țărănesc, un 

cuptor, iar deasupra cuptorului, stătea 

spânzurat și singuratic un tuci pentru mămăligă. Puțin mai jos, pe partea cealaltă, o tigaie 

subțire era singurul vas ce îi ținea tuciului de urât. 

De aici, am intrat întâi în partea stângă a casei, aripa destinată expoziției, în camera 

de zi. Ghidul ne-a rezumat timp de 30 de minute viața poetului, ne-a recitat versuri din 

opera lui și ne-a împărtășit diferite curiozități pe care nu toată lumea le cunoaște. Am aflat 

37 



că muzeul din acea casă, este singurul închinat exclusiv 

poetului. Aici sunt adunate si expuse multe fotografii, 

documente, o mare parte din corespondența poetului, 

ediții din opera și traducerile sale. Ghidul a fost surprins 

atunci când a constat că noi ştiam multe dintre versuri. 

”Soarele răsare roșu, și tot roșu el apune. 

Omul bun în zile rele, e tot bun ca-n zile bune.” 

(G. Coșbuc) 

38 

Ne-a informat că poetul s-a născut în această casă la 20 septembrie 1866, dintr-o 

familie numeroasă, cu paisprezece copii, el fiind al şaptelea, în care atât tatăl, cât și bunicii, 

au fost preoți. Părinții au vrut ca și fiul lor, George, să devină tot preot, dar el a rupt acest 

lanț al tradiției și a studiat filozofia. 

În camera dedicată bibliotecii personale a poetului, pe partea stângă, este o vitrină, 

unde sunt adunate foarte multe volume apărute de-a lungul timpului, iar pe partea dreaptă 

alte două vitrine, cu hainele poetului și alte ustensile pe care le-a utilizat acesta. Am văzut 

creionul pe care îl purta tot timpul pentru a scrie în orice moment de inspiraţie, dar şi 

periuţa pe care o folosea ca să-şi corecteze greşelile. 

Mi-a atras atenția un portret în cărbune foarte bine realizat, al marelui Coșbuc la 

maturitate. Văzându-l acolo, în casa sa, mii de fiori mi-au străbătut corpul și mi-ai umplut 

sufletul de emoție. 

Știind că marele “poet al țărănimii” a murit la vârsta de 51 de ani și pășind atunci în 

primul său sanctuar al vieții sale, de copil, am avut o strângere de inimă și m-a cuprins o 

mare tristețe. 

Următoarea cameră, pe partea dreaptă, 

am vizitat camera de primit oaspeți. Aici am 

pătruns ca un musafir poftit de căldura și 

intimitatea acestui locșor. Mobilierul este 

frumos și simplu, din lemn sculptat în model 

rotund, foarte bine întreținut. Pe mijlocul 

camerei tronează o masă destul de mare, 

înconjurată de patru scaune, în stil tradițional, 

urmate pe un perete de un bufet și un jilț, tot 

din lemn, dar acoperit cu o tapițerie albastră. 

Cele trei ochiuri de fereastră erau decorate cu ștergare, pe fond alb cu model brodat, roșu. 

În același fel am văzut atârnând pe pereți alte ștergare, ce înfrumusețau cele două tablouri 

cu portretele celor din familie. De asemenea pe masa și pe bufet, se întindeau două feţe de 

masă cu același model văzut la ștergare. 

Am pătruns apoi, probabil, în “miezul” casei Coșbuc: o cameră micuță, cu pereții 

îmbrăcați cu carpete țărănești, unde m-a făcut să zâmbesc imaginea unui pătuț din lemn, 



un leagăn, pentru bebeluși, în care toți copiii familiei Coșbuc au fost legănați. Pe partea 

opusă era un pat, pe care era așternută tot o cuvertură țărănească, din lână, cu model 

foarte frumos, în culori optimiste. Piesa de rezistență din această cameră, a fost un 

drăgălaș mobilier din lemn, vopsit în negru, format dintr-o măsuță cu două scăunele, 

așezate față în față. Era, mai exact, băncuța școlarului. Această cameră a fost a poetului pe 

când, mic copil fiind, aici s-a deprins a scrie cu penița, ca apoi, mai târziu, să ne dăruiască 

nouă, poeziile sale nemuritoare. 

Tot în această încăpere se află o placă 

de marmură albă, prima placă comemorativă, 

adusă la numai patru ani de la moartea 

poetului, din iniţiativa unui grup de profesori 

şi studenţi medicinişti clujeni. Ghidul ne-a 

spus că placa a fost adusă până la Salva cu 

trenul. În gara Salva profesorii şi studenţii de 

la Cluj au fost aşteptaţi de notabilităţile 

Năsăudului şi Salvei precum şi de profesorii şi 

elevii şcolilor năsăudene, care împreună au 

format o procesiune ce a parcurs traseul Gara 

Salva - casa poetului, cale de 8 km, de-a lungul Sălăuţei. Placa din marmură a fost purtată 

pe braţe de studenţii şi elevii eminenţi care intonau romanţe pe versurile poetului. 

Aceste camere dau întregii case o 

atmosferă partriarhală, îmbiind vizitatorul la 

reculegere, la o tihnă bine meritată într-o casa 

ospitalieră, chiar dacă proprietarii de drept nu 

mai locuiesc, fizic, acolo. Cine este cu inima și 

gândul în această casă, atunci când îi pășește 

pragul, când privește acele obiecte originale, 

aparținând acelor locuri, nu poate să nu simtă 

prezența familiei și a poetului Coșbuc. 

La finalul turului, am realizat că alții ar plăti 

sute de lei pentru o oră de literatură, pe când eu am plătit doar doi lei pentru o lecție de 

viață (biletul de intrare a costat doar doi lei). 

Am vizitat, în schimb, un loc al patriei 

mele, plin de emoție actuală, plin de 

culoare. Un loc original, pur, autentic 

românesc, ce te ține cu sufletul la gură. Am 

ales să aduc cu mine acasă şi o mică 

”vedere” de la Casa memorială ”George 

Coșbuc”, un simbol al acestui loc, ce o sămi 

amintească că acolo m-am simţit 

privilegiată. 

39 



Acolo am intrat într-o cu totul altă 

lume: nemărginita dimensiune a poetului 

George Coșbuc. Am simţit că sunt în alt 

univers; nu cel al lemnului însuflețit de 

măiestria și arta populară a 

maramureșenilor, ci în lumea minunată și 

enigmatică, în aceeași măsură, a literelor 

așezate cu un talent fără de cusur în 

cuvinte, ce formează versuri, de o 

frumusețe neasemuită; în lumea “marelui 

cântăreț al poporului în lupta pentru 

libertate”, George Coșbuc. 

”O luptă-i viața; deci te luptă 

Cu dragoste de ea, cu dor.” 

(G. Coșbuc) 

40 



Memorialul Durerii 

Niţă Paula-Andrada 

Am ales să scriu despre “Memorialul Durerii”, 

deoarece l-am vizitat recent într-o excursie cu clasa în 

Sighetul Marmaţiei. Acest loc, o închisoare politică pe 

vremuri, acum devenit muzeu, mi-a atras cel mai tare 

atenţia. 

De unde aş putea să încep? Ei bine, să spunem că 

primul lucru pe care l-am văzut şi l-am citit, stârnindu-mi 

puţin amuzamentul, a fost anunţul în care se spunea că 

foştii deţinuţi politici au dreptul de a intra pe gratis. 

În prima parte a vizitei, ghidul ne-a 

lămurit, ce e de fapt (ce a fost) clădirea şi ce o 

să putem vizita. Deoarece îmi era puţin rău, 

eu nu am reţinut multe lucruri din 

prezentarea de la începutul. În acelaşi timp, 

pot să dau vina pe energiile negative din acel 

loc pe care le-am simţit încă de la intrare. 

Am aflat că această închisoare a fost construită în 1897 ca închisoare comună. 

Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe 

paturile din celulele fără încălzire. Erau puşi la muncă grea, iar cei ce se opuneau erau 

închişi timp de câteva zile în “neagra” sau “sura”, adică în celule fără lumină de tip carceră. 

Ce m-a impresionat cel mai 

tare a fost holul decorat cu pozele 

tuturor foştilor detinuţi. Mulţi au 

murit acolo. Când a devenit 

memorial, cei rămaşi au fost trimişi în 

celelalte închisori. 

41 



Fiecare celulă este acum amenajată ca o mini-sală 

de muzeu, unde se găsesc fotografii, ziare din secolul XIX, 

obiecte, documentare, am văzut chiar şi un aparat radio 

vechi. În fundal se auzea şi muzica. Până când s-a oprit 

un grupulet am crezut că muzica e în 

mintea mea, deoarece toţi treceau 

nepăsători pe lângă acea cameră. 

Ce m-a speriat puţin a fost 

celula lui Iuliu Maniu, unde acesta 

şi-a dat acolo ultima suflare. 

Un alt loc ce m-a impresionat a fost acea “grădină”, o curte 

interioară, gândită ca un fel de labirint. Spre intrarea acesteia trebuia parcurs un culoar pe 

pereţii căruia fiind scrise numele tuturor celor decedaţi. Culoarul labirintic ducea spre o 

încăpere unde se puteau aprinde lumânări în memoria celor ce şi-au pierdut viaţa în acel 

loc. 

Pot să spun că a fost o experientă apăsătoare, încărcată, dar pe gustul meu, de 

unde, fiecare dintre noi, am învăţat câte ceva. 

42 



Mănăstirea Cămârzani 

Puiu Ana-Maria 

Mănăstirea Cămârzani este o 

mănăstire de maici amplasată în 

comuna Vadu Moldovei fiind, probabil, 

cea mai caldă şi primitoare mănăstire pe 

care am vizitat-o. Drumul către 

mănăstire a fost neaşteptat de bun 

pentru un drum comunal, probabil 

proaspăt asfaltat. Am găsit un întreg 

complex, împrejmuit cu zid de piatră, 

după modelul mănăstirilor din Moldova. 

Odată ajunsă acolo, mi s-a oferit o primire spectaculoasă. 

Înconjurată de sute de flori, în special trandafiri, mănăstirea 

avea o cromatică florală desăvârşită. M-am simţit copleşită. Am 

avut sentimental că am descoperit o comoară. M-am trăit ca 

într-o poveste, ca atunci când nu te aştepti, eşti plăcut surpins şi, 

ceea ce primeşti, îţi depăşeste toate aşteptările. 

Înafară de frumuseţea cu care această mănăstire mi-a încântat ochiul, o importanţă 

aparte o are şi muzeul bogat, pe care mănăstirea Cămârzani îl găzduieşte. Pentru cei 

interesaţi, acesta deţine diverse colecţii arheologice, etnografice, numismatice, 

mesteşugăreşti şi numeroase icoane, cărţi şi veşminte liturgice de o valoare deosebită. 

Una dintre măicuţe ne-a furnizat o serie de detalii. 

Am aflat că, dacă în urmă cu 20 de ani erau câteva 

măicuţe, obştea de maici este acum destul de mare, căci 

are peste 90 de maici. Ele au reuşit să schimbe faţa locului. 

Nu numai că au adus îmbunătăţiri construcţiilor existente, 

dar, din necesitatea de a lărgi spaţiul spiritual, au demarat 

multe construcţii noi în tradiţionalul stilul moldovenesc. 

Ansamblul mănăstiresc cuprinde mai multe clădiri 

acoperite cu şindrilă sau tablă. Mulţi dintre oamenii din sat 

vin să ajute măicuţele la activităţile din mănăstire. Ele 

organizează mai multe ateliere: de sculptură, de pictură, 

43 



de croitorie, de tricotaje. Multe dintre icoanele din biserică au fost pictate în ulei pe lemn 

de tei, chiar de măicuţele ce locuiesc în mănăstire. 

Corul bisericii este divin, fiind format din vocile de soprană ale măicuţelor. După 

numărul mare al credincioşilor am constatat că mulţi apreciază acest lucru. 

Mănăstirea Cămârzani este, şi sunt 

sigură că va rămâne, una dintre locurile mele 

preferate. Nu m-a emoţionat doar 

frumuseţea slujbei. Am simţit că acolo e un 

loc binecuvântat şi cred că nu am ajuns 

întâmplător acolo. Am intrat într-o altă lume 

din care cu greu am vrut să plec. Am păşit în 

locul în care există armonie între natură, 

ordine şi spiritualitate. 

44 



Castelul Peleş 

Roşca Ariadna-Dumitriţa 

Vizita pe care am făcut-o la Castelul 

Peleş a fost o încântare. L-am vizitat 

împreună cu familia mea, într-o zi de 

vară, pe la mijlocul lunii iulie. Castelul 

Peleş este, alături de Castelul Bran, în 

topul celor mai vizitate obiective din 

România. Este un monument 

important ales de foarte mulţi turişti. 

Cum era de aşteptat, curtea 

Castelului Peles era plină de turişti. După ce am reuşit să achiziţionăm biletele, ne-am 

îndreptat spre intrarea destinată turiştilor români. Castelul are şi o intrare destinată 

turiştilor străini, care au la dispoziţie în cinci limbi străine, turul ghidat. 

Camerele din circuitul turistic 

poartă denumiri sugestive: Sala Maură, 

Salonul Florentin, Sala Coloanelor, Sala de 

Concerte şi Sala Armelor. Biblioteca 

regala îi atrage în special pe cei pasionaţi 

de cărţi rare, ce au coperţi din piele 

gravată cu litere de aur, dar şi datorită 

uşii secrete care se află în spatele unui 

raft cu cărţi. 

Castelul Peleş are şapte terase decorate cu statui din piatră, fântâni şi vase 

ornamentale din marmură de Carrara, iar grădina asigură o privelişte asupra aleii pietonale 

către castel. Începând de la clădirea castelului şi până la amenajarea spaţiilor verzi sau 

promenade, care duce spre acest obiectiv, totul a fost la superlativ. 

Consider că este o onoare a avea posibilitatea de a vedea această reşedinţă regală, 

care merită cu adevărat să fie vizitată, mai ales în an centenar. 

45 



Mănăstirea Căpriana 

Rusu Vadim 

Prima dată când am vizitat această mănăstire 

a fost cu vreo cinci ani în urmă alături de colegii mei 

din Republica Moldova și diriginta mea. Mănăstirea 

Căpriana este una dintre cele mai vechi mănăstiri 

din Republica Moldova şi nu e departe de Chişinău. 

Este la aproximativ 40 km nord-vest de capitală, în 

zona centrală a țării, în Codrii Lăpuşnei o zonă 

deluroasă cu păduri dese. 

Complexul mănăstirii are o biserică ţaristă, construită în anul 

1903, închinată Sfântului Gheorghe ce a fost promovată de regimul 

comunist. Dar noi eram mult mai interesaţi de biserica voievodală, 

atestată în 1420, singurul monument de cult păstrat pe teritoriul 

Republicii Moldova din acea epocă. 

Având statutul de mănăstire domnească, așezământul monastic 

s-a bucurat de grija mai multor domnitori ai Moldovei. A primit 

statutul de mănăstire domnească din partea domnului Alexandru cel 

Bun, el fiind născut în ținutul Lăpuşnei. În urma cutremurului din 1471, 

la biserica inițială s-au făcut reparații în timpul lui Ştefan cel Mare. 

46 

Ajunși acolo am fost direcţionaţi către 

singura biserica ce era deschisă, cea rusească, 

de iarnă. De altfel, aşa cum auzisem dinainte de 

venirea noastră, călugării de aici continuă să 

promoveze drept principală biserică a mănăstirii, 

biserica cea nouă, rusească, în detrimentul celei 

vechi, moldoveneşti. Am fost impresionat de 

pictura interioară a Bisericii Sfântului Gheorghe 

care e foarte frumoasă. Unul dintre călugării din 

mănăstire ne-a spus că în ultimii ani s-au făcut mai multe lucrări de restaurare. Din păcate 

nu s-a pus accent pe prezervarea patrimoniului istoric şi artistic, aşa că pictura realizată 

recent, nu are mare valoare istorică. 

În faţa altarului, ca şi în cazul altor biserici, i-am găsit pictaţi pe doi monarhi 

semnificativi: Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, şi Vladimir cel Sfânt, marele cneaz al 

Kievului, cel care i-a creştinat pe ruşi. Erau alături patronul spiritual al moldovenilor şi cel al 

ruşilor, pentru a împăca în acest fel pe toţi creştinii. 



Am solicitat informaţii şi despre biserica voievodală. Am aflat că biserica actuală 

datează din timpul domnitorului Petru Rareş când biserica s-a rezidit din temelii după ce a 

suferit mari stricăciuni în timpul unui cutremur mare. Am observat că biserica de la 

Căpriana cu arhitectura ei monahală e aidoma mănăstirilor din Nordul Moldovei. 

La mănăstire se găseşte un epitrahil (brodat între anii 1427 si 1431), considerat cea 

mai veche broderie de acest fel cunoscută pâna astăzi. Pe ea sunt reprezentate, pe lângă 

chipuri de sfinţi, și portretele lui Alexandru cel Bun și al sotiei sale. 

Curios, am căutat explicaţii pentru numele mănăstirii 

Căpriana. Legenda spune că "revenind de la o bătălie cu tătarii, 

Marele Ștefan și trupele sale au făcut popas într-o poiană, din 

mijlocul codrilor seculari ai Lăpuşnei. Deodată, el a văzut o 

căprioară sângerând, ce era rănită, se pare, de un lup. Această 

scenă l-a impresionat atât de tare încât a decis a construi în 

această poiană o mănăstire, pe care a numit-o Căpriana." 

Am părăsit incinta mănăstirii, cu regretul că nu am putut 

intra şi în biserica veche, cea pe care o consider elementul 

central al mănăstirii, chiar dacă şi ea, în urma reconstrucţiilor, 

păstrează mai puţin din aspectul vechilor ctitorii voievodale 

moldoveneşti. 

47 



ECHIPA REDACŢIONALĂ 

Antăluţe Silvia - Turnul Pompierilor din Satu Mare 

Artenie Denisa-Gabriela - De ziua mea în Maramureş 

Baciu Mădălina - Grădina botanică din Chișinău 

Bădărău Cătălina-Florentina - Mausoleul de la Mărășești 

Balan Ioana-Georgiana - La Castelul Peleș 

Buta Marinică- Ciprian - La Casa memorială Liviu Rebreanu 

Căruntu Cosmin-Teodor - Transfăgărăşanul 

Chiricescu Codruţa-Ioana - Mănăstirea Hadâmbu 

Costan Tudor - O săptămâna în Delta Dunării 

Costea Cosmina-Mihaela - Portul Tomis 

Cravcenco Artur - Cetatea Soroca 

Darie Andrei - Cetatea Alba Carolina 

Dumitrache Laura-Andreea - Mânăstirea Bârsana 

Frija Alexandra-Maria - Topliţa 

Gheorghică Alina - Mănăstirea Putna 

Grivolea Elena-Delia - Cimitirul Vesel de la Săpânţa 

Groza Ştefan - Delta Dunării 

Hîrtopanu Răzvan-Ştefan - Viscri 

Hogaş Bogdan-Gabriel - Nu vizitaţi România, când vă dor măselele! 

Huminiuc Simona - Cimitirul Vesel 

Iacoboaia Monica - Muzeul Etnografic din Vatra Dornei 

Lipovanu Ioana - Transalpina 

Lipovanu Roberta-Maria - Castelul Bran 

Lupu Raluca-Maria - Cu mocăniţa pe Valea Vaserului 

Maftei Cosmina-Maria - Cascada Bigăr 

Mandric Andrei-Ciprian - După 5 ani la Hotelul Castel Dracula 

Moglan Ioana-Cosmina - Casa memorială "George Coşbuc" 

Niţă Paula-Andrada - Memorialul Durerii 

Puiu Ana-Maria - Mănăstirea Cămârzani 

Roşca Ariadna-Dumitriţa - Castelul Peleş 

Rusu Vadim - Mănăstirea Căpriana 

48 

Coordinator, 

Prof. Coşniţă Emilia-Felicia 


Liceul Teoretic 

PAŞCANI Paşcani 

PAŞCANI 

Profil: real 

Specializare: ştiinţe ale naturii 

an şcolar 2018-2019

JURNAL DE ADOLESCENT

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?