untitled

91
• PARTEA A DOUA •
CASTELUL LEOCH
6. JUDECATA LUI COLUM
Băiețelul pe care doamna FitzGibbons îl numea „Alec cel Mic” a venit să
mă poftească la masă. Cina avea loc într-o sală lungă și îngustă, mobilată cu
mese aliniate de-a lungul fiecărui perete, dotată cu un flux constant de
servitori care ieșeau din arcadele ambelor capete ale sălii, încărcați cu tăvi,
funduri de lemn și urcioare. Ultimele raze ale soarelui târzii de vară
timpurie se infiltrau prin ferestrele lungi și înguste; girandole prinse de-a
lungul pereților sprijineau făclii care urmau a fi aprinse pe măsură ce lumina
zilei se stingea.
Flamuri și tartane împodobeau pereții dintre ferestre, carouri și blazoane
decorau pietrele în culori vii. Prin contrast, majoritatea celor adunați în sală
pentru cină erau îmbrăcați în nuanțe practice de cenușiu și cafeniu sau în
careurile palide de brun și verzui ale kilturilor de vânătoare, tonuri discrete,
potrivite pentru camuflajul în pădure.
Simțeam priviri curioase în spate în vreme ce Alec cel Mic mă conducea
spre capătul sălii, însă cei mai mulți dintre meseni își țineau ochii ațintiți
politicos în farfuriile lor. Cina nu părea să respecte o anumită ceremonie;
oamenii mâncau după cum pofteau, servindu-se de pe tăvile cu mâncare sau
ducându-și farfuriile din lemn până în capătul îndepărtat al sălii unde doi
băieți întorceau o carcasă de oaie pe un proțap într-un cămin enorm.
Aproximativ patruzeci de oameni stăteau la masă și poate alți zece serveau.
Aerul era încărcat cu conversații cu glas tare, cele mai multe în galică.
Colum era deja așezat la masă în capul sălii, picioarele-i pipernicite fiind
ascunse vederii sub masa din stejar plină de tăieturi. A înclinat politicos din
cap la apariția mea și mi-a făcut semn cu mâna spre un scaun din stânga lui,
alături de o roșcată durdulie și frumușică pe care mi-a prezentat-o ca fiind
soția lui, Letitia.
— Iar acesta este fiul meu, Hamish, a spus el, punând o mână pe umărul
unui băiat frumos de șapte sau opt ani, cu părul roșcat, care și-a desprins