untitled

ulm și nuc, copăcei crescuți cu mare grijă, ale căror rădăcini se odihneau în
ghivecele pline cu pământ de pădure din colivie. Ciripitul vesel al guralivelor
păsări era punctat de fâlfâitul aripilor și foșnetul frunzelor în vreme ce
locatarii coliviei zburau și țopăiau, văzându-și de treburile lor.
— Ființele astea mărunțele sunt foarte ocupate, nu-i așa?
O voce profundă și plăcută s-a auzit din spatele meu și m-am întors cu un
zâmbet care mi-a înghețat pe buze.
Colum MacKenzie avea aceiași pomeți lați și fruntea înaltă ca și fratele
său Dougal, însă forța vitală care îl făcea pe Dougal intimidant era aici
îmblânzită într-o expresie mai binevoitoare, deși nu mai puțin vibrantă. Mai
întunecat la chip, cu ochi cenușii ca penele de porumbel, spre deosebire de
ochii căprui ai fratelui său, Colum dădea aceeași impresie de intensitate, de
parcă ar fi stat prea aproape de tine, pentru a te simți confortabil. În acel
moment, totuși, disconfortul a fost determinat de faptul că frumosul său cap
și trupul zvelt se terminau cu două picioare uluitor de strâmbe și de
slăbănoage. Bărbatul care ar fi trebuit să aibă peste un metru optzeci, abia
îmi ajungea la umăr.
Și-a păstrat plin de tact privirile ațintite spre păsări, îngăduindu-mi
momentul de care aveam nevoie pentru a-mi reveni și a-mi controla
expresia feței. Desigur, se obișnuise probabil cu reacțiile celor care îl vedeau
pentru prima dată. Aruncând o privire în jurul camerei, m-am întrebat cât
de des întâlnea el oameni noi. Acesta era fără îndoială un sanctuar; o lume
pe care și-o construise un om căruia lumea din afară nu îi era prietenoasă…
ori disponibilă.
— Fii binevenită, doamnă, a rostit el, făcând o plecăciune. Numele meu
este Colum ban Campbell MacKenzie, stăpânul acestui castel. Am înțeles de
la fratele meu că, hmmm, te-au găsit la o oarecare distanță de aici.
— Fratele dumitale m-a răpit, dacă vrei să știi, am răspuns.
Mi-ar fi plăcut să port discuția pe un ton cordial, dar îmi doream cu
disperare să părăsesc castelul și să mă întorc pe dealul cu cercul de pietre pe
culme. Orice mi se întâmplase, răspunsul se afla acolo… dacă se afla undeva.
Sprâncenele groase ale bărbatului s-au ridicat ușor și un zâmbet i-a arcuit
buzele frumos conturate.
— Posibil, a încuviințat el. Dougal este uneori nițel cam impetuos.
— Păi, am fluturat o mână, dând grațios uitării incidentul. Sunt oricând
dispusă să admit că a fost vorba despre o neînțelegere. Însă v-aș fi nespus de
recunoscătoare dacă aș fi condusă înapoi la… locul de unde am fost luată.
— Mm.
87