untitled

treacă la trap pe lângă ei, căscând gura uimiți la ținuta mea pe care evident o
găseau foarte exotică.
După cum era de așteptat, ceața era deasă, însă lumina zilei era destul de
puternică încât să dezvăluie un pod din piatră, arcuindu-se peste un pârâiaș
ce curgea pe lângă intrarea principală a castelului, până la lacul ce strălucea
palid la patru sute de metri distanță.
Castelul în sine era solid și lipsit de frumusețe. Fără turnuri sau creneluri
zimțate. Era mai degrabă o casă enormă, fortificată cu ziduri groase de
piatră și ferestre înalte, tăiate în zid. Câteva hornuri scoteau fum deasupra
acoperișului neted din plăci înguste de piatră, adâncind impresia generală
de cenușiu.
Poarta de la intrare în castel era suficient de lată încât să lase să treacă
două căruțe una lângă cealaltă. Spun asta fără să îmi fie teamă că m-aș putea
înșela, pentru că tocmai treceau pe poartă două căruțe când noi traversam
podul. O căruță trasă de un bou era încărcată cu butoaie, cealaltă, cu fân.
Mica noastră cavalcadă s-a îngrămădit pe pod, așteptând nerăbdătoare ca
atelajele să își încheie intrarea laborioasă.
Am îndrăznit să pun o întrebare în vreme ce caii se puneau din nou în
mișcare peste pietrele alunecoase ale curții umede. Nu schimbasem o vorbă
cu escorta mea de când îi refăcusem în grabă bandajul umărului pe
marginea drumului. La rândul lui, nici Jamie nu scosese o vorbă, în afară de
câteva mormăituri de disconfort când vreun pas greșit al calului îl
zdruncina.
— Unde suntem? am întrebat cu un glas răgușit din cauza frigului și a
perioadei lungi în care nu mai vorbisem.
— Fortăreața Leoch, a răspuns el scurt.
Castelul Leoch. Măcar acum știam unde mă aflu. Când îl văzusem ultima
dată, era o ruină pitorească, undeva la patruzeci și cinci de kilometri la nord
de Bargrennan. Acum era considerabil mai pitoresc, cu porcii scurmând pe
lângă ziduri și cu miasma atotpătrunzătoare de canalizare brută, Începeam
să accept ideea imposibilă că mă aflam, cel mai probabil, undeva în secolul al
optsprezecelea.
Știam cu certitudine că asemenea mizerie și debandadă nu puteau fi
întâlnite în Scoția anului 1945 nicăieri, indiferent de câte bombardamente
avuseseră loc aici. Și eram fără îndoială în Scoția; accentul oamenilor din
curtea castelului dovedea asta fără putință de tăgadă.
— Hei, Dougal! a strigat un grăjdar murdar, alergând să apuce căpăstrul
calului din frunte. Ai venit devreme, nu te așteptam înainte de Adunare!
Conducătorul micului nostru grup a sărit jos din șa, lăsând hățurile în
grija tânărului soios.
74