untitled

din gură. Mi-am coborât picioarele pe marginea patului și m-am ridicat
clătinându-mă. Anselm m-a prins de braț și m-a ajutat să mă las din nou pe
pernă. Îi crescuseră deodată patru ochi și mai multe nasuri și guri decât era
chiar nevoie.
— Sunt nițel amețită, am spus, închizând ochii.
Am ridicat o pleoapă. Cumva mai bine. Cel puțin acum era un singur frate
Anselm, deși avea contururile nițel neclare. Călugărul s-a aplecat asupra
mea, îngrijorat.
— Vrei să îl chem pe fratele Ambrose ori pe fratele Polydore, doamnă?
Din păcate, eu mă pricep foarte puțin la medicină.
— Nu, nu am nevoie de nimic. Doar că m-am ridicat prea repede.
Am încercat din nou, de data aceasta mai încet. Camera și obiectele de
mobilier au reușit să rămână relativ nemișcate. Am devenit conștientă de
numeroasele răni și vânătăi, mai devreme ascunse de amețeală. Am încercat
să îmi dreg vocea și am descoperit că mă durea gâtul. Am făcut o grimasă.
— Ma chère, cred că poate…
Anselm era gata să iasă pe ușă, să caute ajutoare. Prea destul de alarmat.
Am întins brațul după oglinda de pe masă și pe urmă m-am răzgândit. Nu
eram încă pregătită pentru asta. În schimb, am apucat carafa de vin.
Anselm s-a întors încet în cameră și a rămas în picioare, privindu-mă.
Odată ce s-a convins că nu aveam de gând să mă mai prăbușesc, s-a așezat
din nou. Sorbeam vinul încet pe măsură ce capul mi se limpezea, încercând
să înlătur efectele viselor induse de opiu. Vasăzică eram în viață. Amândoi.
Visele mele fuseseră haotice, pline de violență și de sânge. Visasem de
nenumărate ori că Jamie era mort sau pe moarte. Și undeva în ceață fusese
imaginea băiatului din zăpadă, cu chipul rotund uluit suprapunându-se
peste imaginea chipului lui Jamie, rănit și umflat. Uneori, mustața zburlită de
adolescent părea să apară pe chipul lui Frank. Îmi aminteam limpede că îi
ucisesem pe toți trei. Mă simțeam de parcă îmi petrecusem întreaga noapte
înjunghiind și căsăpind bărbați, și fiecare mușchi mă durea cu un soi de
apăsare molatică.
Anselm era încă acolo, privindu-mă răbdător, cu palmele așezate pe
genunchi.
— Vreau să faci ceva pentru mine, părinte, am spus.
S-a ridicat repede, dornic să mă ajute, întinzând brațul după carafă.
— Sigur! Mai dorești puțin vin?
Am zâmbit obosită.
— Da, dar mai târziu. Acum vreau să îmi asculți spovedania.
A rămas uluit, însă și-a adunat iute stăpânirea de sine profesională în
jurul său precum robele.
696