untitled

Era un loc liniștit, aici Anselm avusese dreptate. În ciuda propriei mele
oboseli și a îngrijorării pentru Jamie, m-am simțit treptat relaxându-mă,
crisparea minții mele detensionându-se, ca destinderea unui arc de ceas. În
mod straniu, nu mă simțeam deloc adormită, în ciuda orei târzii și a
tensiunilor din ultimele zile și săptămâni.
La urma urmelor, m-am gândit, ce însemnau niște zile și săptămâni în
prezența eternității? Și asta era, pentru Anselm și pentru Bartolome, pentru
Ambrose și pentru toți călugării, incluzându-l până și pe formidabilul abate
Alexander.
Într-un fel, era o idee reconfortantă; dacă priveai timpul lumii în
întregimea lui, atunci întâmplările unui anumit moment deveneau mai puțin
importante. Credeam că înțeleg cum poate cineva să facă un pas în spate și
să caute o oarecare liniște în contemplarea Eului fără început și fără sfârșit,
indiferent de natura acestuia.
Lumina roșie a lămpii sanctuarului ardea constant, reflectată în aurul
neted. Flăcările lumânărilor albe dinaintea statuilor Sfântului Giles și a
Maicii Domnului pâlpâiau și tresăreau din când în când, atunci când sforile
arzânde întâlneau o imperfecțiune minusculă, o bolboroseală de ceară sau
lichid care dura o clipă. Însă lampa roșie ardea senină, fără a părea înclinată
să își trădeze lumina.
Și dacă exista eternitatea sau măcar ideea de eternitate, atunci poate
Anselm avea dreptate; orice era posibil. Și toată dragostea? m-am întrebat. Îl
iubisem pe Frank; încă îl mai iubeam. Și îl iubeam pe Jamie; mai mult decât
propria mea viață. Dar prinsă în temnița timpului și a cărnii, nu îi puteam
păstra pe amândoi. În afara ei, poate? Exista un loc unde timpul nu mai
exista sau unde se oprea în loc? Anselm credea că da. Un loc unde toate
lucrurile erau posibile. Și unde nimic nu era necesar.
Și acolo era iubire? Dincolo de limitele cărnii și ale timpului, mai era
posibilă iubirea? Mai era necesară?
Vocea gândurilor mele părea să fie a unchiului Lamb. Familia mea și tot
ce știam despre dragoste în copilărie. Un bărbat care niciodată nu îmi
vorbise despre dragoste, care niciodată nu simțise nevoia, pentru că eu
știam că mă iubește așa cum știam că sunt vie. Pentru că acolo unde există
iubire, vorbele nu-și mai au rostul. Iubirea este totul. E nemuritoare. Și
altceva nu mai contează. Timpul trecea fără ca eu să fiu conștientă de el și
am tresărit văzându-l deodată pe Anselm apărând în fața mea, venind prin
mica ușă de lângă altar. Parcă stătea în spatele meu? Am aruncat o privire
înapoi și l-am văzut pe unul din tinerii călugări al cărui nume nu îl
cunoșteam făcând mătănii în apropiere de intrarea din spate. Anselm a făcut
673