untitled

— De ce?
— De ce nu? a răspuns el ridicând din umeri.
•
Nu am avut nicio dificultate să mă trezesc pentru întâlnirea cu Anselm, în
mare pentru că nu adormisem. Și nici Jamie. De fiecare dată când scoteam
capul pe coridor, vedeam sclipirea luminii lumânării de la ușa pe jumătate
deschisă și auzeam foșnetul paginilor și mormăitul pricinuit de disconfort
atunci când își schimba poziția.
Incapabilă să mă odihnesc, nu mă obosisem să mă dezbrac, așa încât eram
gata când o bătaie în ușă mi-a anunțat prezența lui Anselm.
Mănăstirea era tăcută, așa cum toate instituțiile mari devin tăcute în
timpul nopții; pulsul rapid al activităților din timpul zilei scade, însă inima
continuă să bată, mai lent, mai slab, dar tot bate. Întotdeauna e cineva treaz,
mișcându-se tăcut pe coridoare, stând de pază, ținând lucrurile în viață. Și
acum era rândul meu să mă alătur celor care vegheau.
Capela era învăluită în întuneric cu excepția lămpii roșii care ardea în
altar și a câtorva lumânări votive din ceară albă, flăcările ridicându-se drept
în aerul neclintit dinaintea nișelor întunecate ale sfinților.
L-am urmat pe Anselm de-a lungul coridorului central, plecându-mi
genunchiul în spatele lui. Silueta plăpândă a fratelui Bartolome era
îngenuncheată în fața altarului, cu capul plecat. Nu s-a întors la sunetul slab
făcut de intrarea noastră, ci a rămas nemișcat, adâncit în rugăciune.
Hostia în sine era aproape eclipsată de splendoarea recipientului care o
adăpostea. O monstranță imensă, de cristal, cu montură din aur, lungă de
mai bine de treizeci de centimetri stătea senină pe altar, veghind umila
bucată de pâine din centrul său. Simțindu-mă oarecum stânjenită, m-am
așezat pe locul pe care mi l-a indicat Anselm, în primele rânduri ale capelei.
Stranele, ornate cu sculpturi cu îngeri, flori și demoni, se pliau peste
panourile din lemn ale spătarelor pentru a permite trecerea ușoară dintr-o
parte în alta. Am auzit scârțâitul slab al unei strane deschise în spatele meu
când Anselm și-a ocupat locul.
— Dar ce trebuie să fac? îl întrebasem, cu glasul coborât din respect
pentru noapte și pentru tăcere, în timp ce ne apropiam de capelă.
— Nimic, ma chère, îmi răspunsese el simplu. Doar să fii acolo.
Așadar m-am așezat, ascultându-mi propria respirație și sunetele abia
auzite ale tăcerii; sunetele inaudibile ascunse de obicei în alte sunete.
Așezarea pietrelor, scârțâitul lemnului. Șoapta flăcărilor minuscule care nu
se stingeau niciodată. Foșnetul vreunei creaturi mici, rătăcită din locul ei în
casa lui Dumnezeu.
672