untitled

— Jamie, voi sta cu tine în noaptea asta, am spus. Pot pune o scândură pe
podea.
— Nu.
Oricât de slăbit ar fi fost, încăpățânarea lui naturală se manifesta din plin.
— O să mă descurc singur. Și acum nu îmi e somn. Du-te și mănâncă,
englezoaico. Eu… o să citesc puțin.
Și-a aplecat capul peste pagină. După un minut în care l-am privit
neajutorată, am făcut precum m-a sfătuit și am plecat.
Deveneam tot mai îngrijorată de starea lui Jamie. Greața persista; nu
mânca aproape nimic și mâncarea foarte rar stătea în stomacul lui. Era tot
mai palid și mai apatic, nefiind interesat de nimic. Dormea foarte mult în
timpul zilei pentru că dormea atât de puțin în timpul nopții. Cu toate
acestea, oricât de înspăimântat era de visele sale, nu îmi permitea să împart
camera cu el, astfel încât insomnia lui să nu îmi afecteze odihna.
Nedorind să stau pe capul lui, chiar dacă mi-ar fi îngăduit, îmi petreceam
multe ore în grădina cu ierburi sau în atelierul de uscat plante al fratelui
Ambrose, sau plimbându-mă fără un țel anume prin grădinile abației,
discutând cu părintele Anselm. A profitat de ocazie pentru a mă atrage întrun
catehism gentil, încercând să mă instruiască în principiile de bază ale
catolicismului, deși îl asigurasem de nenumărate ori de agnosticismul meu
adânc înrădăcinat.
— Ma chère, a spus el în cele din urmă, îți amintești condițiile necesare
pentru înfăptuirea păcatului despre care ți-am vorbit ieri?
Memoria mea funcționa foarte bine în ciuda lipsurilor mele morale.
— Mai întâi să știi că e un păcat și pe urmă să accepți, am repetat
papagalicește.
— Să accepți, a repetat el. Și aceasta, ma chère, este condiția iertării.
Ne rezemasem de gardul cotețului de porci, privind animalele uriașe și
maro strângându-se laolaltă în soarele palid de iarnă. Și-a întors capul,
punându-și bărbia pe antebrațele încrucișate pe balustrada gardului.
— Nu văd cum, am protestat. Sigur, poți să ierți sau să nu ierți. Vreau să
spun…, am ezitat, nevrând să fiu nepoliticoasă, pentru dumneata, chestia aia
de pe altarul din capelă este Dumnezeu. Pentru mine, e o bucată de pâine,
indiferent cât de frumos e vasul în care stă.
A oftat pierzându-și răbdarea și s-a îndreptat, întinzându-și spatele.
— Am observat, în drumul meu spre veghea de noapte, că soțul dumitale
nu doarme bine, a spus el. Și drept urmare, nici dumneata. Din moment ce
oricum nu dormi, te invit să vii cu mine în această seară. Stai alături de mine
pentru o oră în capelă.
Am mijit ochii spre el.
671