untitled

nu ar trebui să crească în această parte de lume sau nu ar trebui să crească
deloc. Ca să nu mai spun despre condimentele și medicamentele importate.
Menționarea medicamentelor mi-a adus aminte de noaptea trecută și am
privit pe fereastră. Amurgul venea devreme iarna și afară era deja întuneric,
lămpile călugărilor care se ocupau de grajduri și ale celor care lucrau afară
săltând înainte și înapoi în vreme ce-și vedeau de treburile lor.
— Se lasă seara. Crezi că poți adormi? Fratele Ambrose are câteva lucruri
care te-ar putea ajuta.
Ochii lui erau tulburi de oboseală, însă a dat din cap.
— Nu, englezoaico. Nu vreau nimic. Dacă adorm… nu, cred că o să citesc
puțin.
Anselm îi adusese o selecție de cărți de filosofie și istorie din bibliotecă și
a întins o mână după o lucrare de Tacitus care stătea pe noptieră.
— Ai nevoie de somn, Jamie, am spus cu blândețe, privindu-l.
A deschis cartea, rezemat de pernă, însă a continuat să stea cu ochii țintă
în tavan.
— Nu ți-am spus ce am visat, mi-a spus deodată.
— Mi-ai spus că ai visat că erai biciuit.
Nu îmi plăcea expresia chipului său; deja palid sub vânătăi, strălucea ușor
de transpirație.
— Așa e. Îmi ridicam privirea și vedeam funiile tăind în carnea
încheieturilor. Mâinile aproape mi se înnegriseră și funia mă zgâria pe os
când mă mișcăm. Aveam obrazul lipit de stâlp. Apoi am simțit bilele de
plumb de la capetele fâșiilor de piele tăind prin carnea umerilor.
Loviturile continuau să cadă mult după ce ar fi trebuit să înceteze și miam
dat seama că nu aveau intenția de a se opri. Capetele corzilor mușcau
mici bucăți din carnea mea. Sângele… sângele îmi curgea pe coaste și pe
spate, îmbibându-mi kiltul. Și îmi era foarte frig. Pe urmă mi-am ridicat din
nou privirea și am văzut cum carnea începuse să se desprindă de pe mâini și
oasele degetelor zgâriau lemnul, lăsând în spate urme lungi. Cred că atunci
am început să țip. Auzeam un pârâit straniu când mă lovea și după o vreme
am realizat ce era. Îmi dezvelise toată carnea de pe oase și capetele de
plumb ale biciului loveau în oasele uscate ale coastelor. Și știam că sunt
mort, dar nu conta. El mă biciuia întruna și întruna și nu se mai oprea, avea
să continue până avea să mă facă bucăți, să mă prăbușesc lângă stâlp, dar nu
se oprea și…
M-am aplecat să îl iau în brațe să îl fac să tacă, însă deja se oprise,
strângând în mâna bună marginea cărții. Dinții îi erau înfipți cu putere în
carnea zgâriată a buzei de jos.
670