untitled

Calul meu era antrenat pentru luptă: urechile îi erau lipite de cap și se
cabrase și bătuse din copite la auzul împușcăturilor, însă nu o luase la goană,
ci rămăsese înțepenit pe picioare în timp ce eu bâjbâiam după oblâncul șeii.
Bucuros să lase bătălia în urmă, a țâșnit îndată ce m-a simțit în șa și s-a
repezit cu mare viteză spre omul care se îndepărta.
Înaintam prin zăpadă aproape la fel de greu ca și soldatul pe calul său, dar
al meu era mai bun și aveam avantajul că noi veneam prin zăpada bătătorită,
în timp ce ei erau nevoiți să taie zăpada neatinsă. L-am ajuns încet din urmă,
însă am băgat de seamă că nu avea să fie îndeajuns. În fața lui se ridica un
dâmb; dacă eu o luam la dreapta, era posibil să ajung în cealaltă parte și să îi
tai calea când cobora panta. Am tras de hățuri și m-am aplecat pentru a mă
ține în șa când calul a alunecat, întorcându-se primejdios, apoi s-a
reechilibrat și s-a avântat înainte.
Nu am reușit să îl ajung din urmă, dar scurtasem distanța dintre noi la nu
mai mult de zece metri. Dacă am fi alergat pe o distanță nelimitată, probabil
l-aș fi ajuns, însă eu nu aveam acest lux; zidul închisorii se înălța la mai puțin
de un kilometru și jumătate în fața noastră. Dacă ne mai apropiam, avea să
fie zărit de pe ziduri.
Am tras de hățuri și am descălecat. Antrenat pentru luptă sau nu, nu
știam care va fi reacția calului dacă trăgeam cu pistolul din spatele lui. Chiar
dacă rămânea nemișcat precum o statuie, nu credeam că ținta mea era atât
de bună. Am îngenuncheat în zăpadă, mi-am proptit cotul pe un genunchi și
am așezat arma de-a lungul antebrațului, așa cum mă învățase Jamie.
— „Ține-o de aici, țintește aici”, apasă aici, îmi explicase el.
Și așa am făcut.
Spre marea mea surpriză, am lovit calul care alerga. A alunecat, s-a
aplecat într-un genunchi și s-a rostogolit într-o învolburare de zăpadă și
picioare. Brațul îmi era amorțit de la reculul pistolului; m-am ridicat
masându-l, urmărind cu privirea soldatul căzut.
Era rănit, căci s-a ridicat anevoie, apoi a căzut înapoi în zăpadă. Calul său,
sângerând de la umăr, s-a îndepărtat poticnit, cu hățurile spânzurând.
Nu am realizat decât mai târziu ce avusesem în minte, însă știam atunci
când m-am apropiat de el că nu îl puteam lăsa în viață. Cum eram atât de
aproape de închisoare, cu alte santinele căutând prizonierii evadați, nu
putea doar să ne descrie – și adio povestea noastră cu ostaticii! –, însă știa și
încotro ne îndreptam. Și noi mai aveam încă cincisprezece kilometri de
parcurs până la coastă; două ore de călătorit prin zăpada căzută din
abundență. Și îndată ce ajungeam acolo, trebuia să căutăm un vas. Pur și
simplu nu puteam risca să îl las să le spună celorlalți despre noi.
657