untitled

pasul cailor alunecos și primejdios. La fiecare pas zburau brazde de zăpadă
și noroi, împroșcând pântecele și jaretele, iar norii produși de respirația
cailor se risipeau aburind în aerul înghețat.
Murtagh mergea înainte, urmând depresiunea ușoară care marca drumul.
Eu călăream alături de Jamie, pentru a-l ajuta, dacă își pierdea cunoștința,
deși era, la propriile sale insistențe, legat de cal. Doar mâna stângă îi era
liberă, odihnindu-se pe pistolul prins de oblâncul șeii, ascuns sub mantie.
Am trecut pe lângă câteva bordeie împrăștiate, cu fumul ieșind din
acoperișurile din stuf, însă familiile și animalele de pe lângă casă păreau
toate înăuntru, la adăpost de frig. Din loc în loc, câte un om singuratic trecea
din bordei în șopron, cărând găleți sau fân, însă în cea mai mare parte
drumul era pustiu.
La trei kilometri și jumătate depărtare de Eldridge am trecut pe sub
umbra castelului Wentworth, o masă întunecată cocoțată pe culmea
dealului. Aici zăpada era călcată în picioare; traficul înspre și dinspre castel
nu înceta nici în cele mai aspre condiții.
Trecerea noastră fusese socotită să coincidă cu masa de prânz, în
speranța că santinelele vor fi absorbite de plăcintele și berea lor. Ne-am
croit drum anevoie pe lângă cărarea scurtă care ducea spre poartă, doar un
grup de călători care au avut ghinionul să fie departe de casă într-o
asemenea zi teribilă.
După ce am trecut de închisoare, ne-am oprit un moment pentru a odihni
caii, la adăpostul unui mic crâng de pini. Murtagh s-a aplecat să arunce o
privire pe sub pălăria pe care și-o îndesase Jamie peste ochi și care îi masca
părul roșcovan care îl putea da de gol.
— Ești bine, flăcăule? Cam tăcut.
Jamie a ridicat capul. Chipul îi era palid și firicele de transpirație îi
curgeau de-a lungul gâtului în ciuda vântului înghețat, însă a reușit să
schițeze un rânjet cu o jumătate de gură.
— Mă descurc.
— Cum te simți? am întrebat, nervoasă.
Stătea moale în șa, lipsit de grația sa semeață obișnuită. Eu am primit
cealaltă jumătate de rânjet.
— Tocmai încercam să mă decid ce mă doare mai tare – coastele, mâna
sau fundul. Încercând să aleg dintre astea trei, nu mă mai gândesc la spate.
A luat o înghițitură din plosca pe care Sir Marcus i-o dăduse, a ridicat din
umeri și mi-a întins-o mie. Era mult mai bun decât alcoolul nedistilat pe care
îl băusem în drum spre castelul Leoch, dar la fel de tare. Ne-am continuat
călătoria, cu un mic foc vesel arzându-mi în stomac.
654